Una dintre placutele surprize pe care ni le aduce cartea Crase banalitati metafizice (Humanitas, 2004) din "scrierile" acelui interesant personaj care a fost Alexandru Dragomir este aceea ca, in interpretarile sale la comedia lui Caragiale O scrisoare pierduta, vorbeste direct, precis, fara complexe, chiar daca foarte pe scurt, despre destinul nostru special, acela de a avea/tinde spre o cultura noua, suprapusa peste un fond originar stravechi.
De aici reflexul, in mentalul romanesc, de a face mereu referire la acel "centru" din care emana autoritatea noului val de cultura si care este Occidentul european; urmare logica a faptului ca, prin optiunea pentru noua formula culturala, "centrul" nostru a incetat sa mai fie "la noi" si "in noi". De aici, "efectul Caragiale", acuta constiinta a fenomenului de instrainare de sine, care este caragialismul ca atare.
Dupa cunostinta noastra, rari au fost interpretii si teoreticienii fenomenului romanesc care sa fi pus aceste raporturi intr-o atat de limpede lumina; problema se gasea, diseminata, in doctrina pasoptista, care isi situa "centrul" mai degraba istoric decat geografic, pe diagrama dintre trecut si viitor; evident mai substantial in teoria formelor fara fond, a Junimii, in care teza necesitatii asigurarii prioritare a fondului traduce in alti termeni "nevoia de centru", iar vestejirea "formelor fara fond" poate fi citita astazi ca o reactie critica la perspectiva de a ne pierde centrul din noi; in teoria lovinesciana a sincronismului, instanta care impunea sincronizarea era acel "centru" din afara, presupunandu-se ca, odata trecut pragul sincronizarii, propriul nostru sistem de orientare si-ar fi putut regasi "centrul" in noi insine. Pentru ca, la Cioran, drama pierderii centrului din noi sa se traduca in expresia polifonica a unui nihilism care proclama, cel putin formal, nu numai lepadarea de sine, dar si "golul de centru" al intregului existential.
Aceasta fiind ecuatia continua in care ne definim, Caragiale va continua sa fie etern cata vreme ea va functiona; cat ne priveste, noi vom continua sa ne incadram in morfologia caragialismului atata timp cat dependenta noastra de un centru exterior noua va fi totala si fara rezerve, bucurosi sa ne lepadam nu numai de centrul din noi, dar si de speranta ca-l vom putea redobandi vreodata; in schimb, aceasta dependenta va avea, intotdeauna, acea coloratura de un pitoresc cam jos a unor arii celebre interpretate dupa ureche.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
