Scriam, inaintea festivalului, despre public si relatia acestuia cu festivalul de-a lungul a aproape jumatate de secol de istorie recenta. Uimirea artistilor straini, romani si a comentatorilor fenomenului in fata afluentei spectatorilor la editia din 2003 a festivalului "Enescu" a fost sincera si unanima. Greu de dat explicatii. Poate ca acestea vor veni mai tarziu. Deocamdata, nu putem decat sa ne bucuram.
Este adevarat ca biletele n-au fost scumpe si ca acest lucru a fost spus cu toate ocaziile posibile. E imposibil, oriunde in lume, sa-i vezi si sa-i asculti pe viu, intr-o sala, pe Zubin Mehta la pupitrul orchestrei Maggio Musicale Fiorentino sau pe Sir Colin Davis conducand London Symphony Orchestra, cu minimum echivalentul a trei dolari. Dar de la existenta acestei oportunitati pana la "urnirea" potentialului spectator de acasa pana la casa de bilete si apoi la spectacol, astfel incat seara de seara, aproape, Sala Palatului sa fie arhiplina, pe scaune si pe scari (iar cand nu era, tot vedeai 3500 de scaune ocupate din cele aproximativ 4000), este o distanta apreciabila. Ce a determinat atata lume sa ia cu asalt salile de concert (si la Ateneu sau Opera situatia a fost aceeasi), fie ca a plouat aproape o saptamana incontinuu, fie ca vremea a fost frumoasa si insorita? Cum a inceput sa faca Enescu sali pline si sa genereze urale, dintr-o data? De unde a venit acest public, in buna masura "virgin" in materie de concerte simfonice, camerale sau opera? Sunt intrebari carora deocamdata nu le putem da decat raspunsuri cu o puternica tenta personala, a caror subiectivitate mi-o asum.
In afara publicului traditional al festivalului, in septembrie 2003 au venit in salile de concert multi spectatori care au fost rar sau deloc la concert inaintea acestui moment. Acest public nu cunoaste regulile concertului, nu stie ca intre partile unei simfonii sau ale unui concert nu se aplauda (ci se asteapta sfarsitul, cand dirijorul se intoarce cu fata la public), uneori mai uita sa inchida telefoanele mobile (dar si celor cu state vechi in domeniu li se mai intampla). Dar a-l condamna pe acest nou spectator, a carui varsta se gaseste, de cele mai multe ori, sub 40 de ani, pentru aceste aspecte ce tin de "bunele maniere" in sala de concert este stupid. Nimeni nu i-a spus ca asa ceva nu se face... Noi, cei dinauntru ar trebui sa ne gandim cum putem sa educam acest public, care incearca sa scape din capcana muzicii de consum si a echivalentei intre ideea de timp liber si divertisment ieftin si nu stie exact ce trebuie sa faca in acest scop. A auzit de festival, a auzit ca e frumos si a venit.
La ora actuala, cine poate face acest lucru. Scoala, politia, armata? Nu. Singura care are forta si impactul necesare este televiziunea. Iar ea face exact invers. Stimuleaza prostul gust si divertismentul ieftin. Si este vorba inclusiv de televiziunea publica, momente precum Festivalul "Enescu" (reflectat si transmis de posturile publice), producand numai nervi si chinuri majoritatii din cei foarte multi implicati in realizarea acestui proiect. Imediat ce cortina a cazut, domeniul va intra in aceeasi banala si batraneasca formula de prezentare pe posturile nationale ca si pana acum, care te determina sa schimbi automat programul cand vezi si auzi aceleasi discursuri de prezentare demodate si plangarete. Sa traga cineva cu ochiul la Mezzo, un canal de televiziune dedicat muzicii clasice, sau macar la emisiunile de cultura ale programelor cu profil general gen Euronews sau TV5 si la cum se pune problema pentru ca telespectatorul mileniului trei sa devina interesat de ceea ce ii spui, fie si despre muzica clasica, nici nu se pune problema. Paradoxul este ca teatrul sau cinematografia beneficiaza de astfel de emisiuni sau rubrici atractive. In cazul unor televiziuni particulare am vazut si emisiuni despre carte realizate cu grija pentru a capta publicul si nu de a-l indeparta de fenomen. Dar cine poate obliga televiziunea publica (ce sa mai vorbim despre cele particulare) "sa-si de silinta"...
Intr-un fel, situatia a fost aceeasi cu obligativitatea (propunerea, rugamintea... nu stim cum a sunat oferta) ca orchestrele simfonice mari invitate la festival si dirijorii acestora sa includa in program lucrari de Enescu. Toti si-au facut datoria si au cantat ceea ce si-au ales sau li s-a dat. Dar nu toti au facut-o intr-adevar cu onestitate profesionala si mai ales, nu toti "si-au dat silinta". Asa am avut o versiune plata, patrata si lenta a Rapsodiei a II-a cu Orchestra Filarmonicii Regale din Stockholm cu Alain Gilbert la pupitru sau o versiune "mutilata" si neglijent cantata cu Gerd Albrecht si Wiener Symphoniker a Suitei I pentru orchestra de Enescu. Lucrarile au fost aproape de nerecunoscut. Din fericire, acestea au fost sanctionate si de public si de critica. Dar in rest, nu s-a intamplat nimic. Nici nu avea ce sa se intample, in fond.
Important este ca surprizele placute privind muzica lui Enescu interpretata de straini au fost mult mai multe. Facand o selectie intre acestea, amintim pasionata versiune a Suitei a II-a cu Orchestra Filarmonicii din Moscova dirijata de Yuri Simonov, transparenta Suita a III-a "Sateasca" cu Orchestra simfonica din Praga dirijata de Leos Svarovsky, apoi una dintre culmile festivalului si respectiv una dintre versiunile cele mai profunde ale muzicii enesciene pe care ne-a oferit-o Orchestra Filarmonicii din Helsinki, cu fabulosul Leif Segerstam (despre care publicul romanesc nu stia nimic), cu pretentiosul Vox Maris (solist Marius Brenciu), Simfonia a II-a cu Michel Plasson la pupitrul orchestrei simfonice a Academiei Nationale Santa Cecilia, complexul program Enescu semnat de Gidon Kremer si Kremerata Baltika (cu Octetul orchestrat si Cvintetul cu pian in versiuni de elita) si, nu in ultimul rand, Simfonia a III-a cu Royal Philharmonic Orchestra din Londra dirijata de Horia Andreescu, care a avut la dispozitie un "instrument" care functiona tehnic perfect, ceea ce i-a oferit posibilitatea sa se concentreze asupra conceptiei si expresiei dificilei lucrari enesciene.
Oare principalele achizitii ale acestui festival, afluenta publicului catre muzica clasica si transformarea muzicii lui Enescu intr-o muzica de popularitate vor putea fi sustinute de institutiile romanesti de concert si spectacol de acum inainte? Presa (de cultura si cea generala - care a reflectat festivalul de trei - patru ori mai mult decat la anterioara editie, cel putin cantitativ) are ceva de spus in acest sens. Televiziunea publica ar putea contribui si ea. Dar responsabilitatea principala se gaseste chiar in "curtea" celor care au stagiuni de concert si spectacol si trebuie sa se gandeasca cum ar putea sa nu mai foloseasca calculatoarele din secretariatele muzicale doar pentru pasiente si jocuri, ci sa caute idei pentru a-si apropia (din nou) publicul. Un public care la Ateneu, la concertele Beethoven by Midnight, de exemplu, era intr-o majoritate covarsitoare un public cu varsta sub 40 de ani.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
