• Leu / EUR4.7204
  • Leu / GBP5.2539
  • Leu / USD4.2231
Ziarul de Duminică

„Enigme ale propagandei povestite incorect politic” (I)/de Călin Hentea

„Enigme ale propagandei povestite incorect politic” (I)/de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea

5 sep 2013 226

Ce facem cu nostalgia dictaturilor şi ofensiva populistă? Nostalgia în estul Europei

Un proverb, poate nu neapărat românesc, spune: ”Omul cu Răul se învaţă şi de Bine se satură”. Aserţiunea este valabilă în condiţiile în care acceptăm că atât Răul, cât şi Binele capătă, în timp, valori relative, tinzând chiar să se dilueze până la un imprevizibil amestec reciproc. Practic, în mintea multor oameni, în speţă europeni, a căror judecată funcţionează în legătură cu satisfacerea imediată a nevoilor şi instinctelor, memoria afectivă cunoaşte un proces de selecţie utopică a amintirilor din vremurile de tinereţe: ceea ce era considerat atunci rău, exasperant, revoltător, umilitor, jenant este uitat, trecut cu vederea, ascuns sub preşul bătut al anilor. Simultan, revine la suprafaţă ceea ce, în condiţiile prezentului (nu şi ale trecutului respectiv), a dobândit o valoare pozitivă deosebită, precum siguranţa zilei de mâine, gratuităţi, linişte socială, confort sub-minim garantat, tămâierea orgoliului naţional... Altfel spus, într-o Europă mai liberă şi mai democratică decât oricând, cu toate marile sale imperfecţiuni şi blocaje, într-o societate cu un nivel de confort şi civilizaţie tot mai performante, centrate pe individ, cu toate revoltătoarele sale inechităţi, contraste şi crize, şi într-un continent care nu a mai cunoscut grozăviile războiului total din 1945 încoace, cu excepţia unor revoluţii mai agitate şi a conflictului local din fosta Iugoslavie, din 1999, există cetăţeni europeni care bombăne nostalgici după vremurile de-altădată, nemulţumiţi de cele actuale. Acestora, dar nu doar acestora, li se adresează prin portavoce şi cu un imens tupeu politicienii populişti. Populiştii sunt oricând gata să exploateze în beneficiu personal şi fără nici un scrupul imperfecţiunile sistemului democratic, cel care le asigură tocmai această libertate de a vorbi liber şi în gura mare. Rămâne de discutat, aşa cum a făcut-o profesoara de origine rusă de la Universitatea Harvard, Svetlana Boym, în ce măsură această nostalgie după regimurile dictatoriale nu foarte îndepărtate este mai degrabă una de natură reflexivă, adică doar de comentariu critic al contemporanităţii şi de raportare la unicul precedent cunoscut, şi nu o nostalgie de tip revendicativ, care ar presupune dorinţa reală de revenire la timpurile trecute.

Situaţia din Federaţia Rusă, aflată din 1999 încoace în ”era Putin”, este relevantă atât asupra complexităţii fenomenului, cât şi a inevitabilului său pitoresc. La sfârşitul anilor '80, în plină epocă gorbaciovistă a perestroikăi şi glasnostului, cetăţenii ruşi puteau citi cu stupoare în ziare şi reviste dezvăluiri cutremurătoare despre uriaşele crime neştiute ale lui Stalin, despre care nici Hruşciov nu îndrăznise să vorbească. În 2013, la aniversarea a 60 de ani de la dispariţia dictatorului, un studiu realizat de Fundaţia Carnegie pentru Pace Internaţională, comentat de agenţia Reuters, arăta că odiosul Stalin ajunsese să fie perceput de 45% dintre ruşi drept un lider înţelept, care a adus URSS la apogeul puterii şi prosperităţii sale şi care a avut un rol pozitiv în istorie, faţă de cei 35% care opinează contrariul. Despre zecile de milioane de victime ale sale nu se prea vorbeşte, acuzaţiile de genocid stalinist împotriva propriului popor sunt contestate drept propagandă străină anti-rusă sau justificate prin circumstanţele politico-militare ale timpului. Sunt bine primite şi argumentaţiile pro-staliniste, care evidenţiază marile realizări economice şi politice ale ”Omului de oţel” - un Ivan cel Groaznic al secolului al XX-lea - datorită cărora subdezvoltata URSS din 1922 a ajuns la rangul de superputere mondială nucleară în 1950.

Studiul Fundaţiei Carnegie explica fenomenul renaşterii cultului lui Stalin, vizibil în Rusia de după anul 2000, drept rezultatul unei acţiuni ideologice concertate a Kremlinului pentru a susţine şi legitima astfel ascensiunea ”puterii verticale” a preşedintelui Vladimir Putin, care, acumulând cât mai multă putere în mâinile sale, urmărea refacerea statutului de superputere mondială a Rusiei şi redarea mândriei cetăţeanului rus. Cu toate că Stalin a figurat pe locul trei în topul personalităţilor populare în Rusia, nu se pot vedea aproape nicăieri pe teritoriul celui mai întins stat din lume statui şi portrete ale fostului dictator sovietic; în schimb, monumentele cu Lenin sunt frecvente în toate oraşele foste sovietice, deşi popularitatea fondatorului URSS a scăzut de la 72% în 1989 la 37% în 2012. O anumită limită în reabilitarea lui Stalin există, fără îndoială, din partea Kremlinului: nu au fost aprobate ridicarea unor noi statui monumentale ale lui Stalin şi nici redenumirea oraşului Volgograd drept Stalingrad, dar au fost recunoscute crimele sale din timpul Marii terori. Nu întâmplător, preşedintele Putin nu a luat parte alături de nostalgici bolşevici la depunerea de coroane de flori la mormântul lui Stalin, deşi el este unul din beneficiarii restaurării pozitive a imaginii lui Stalin în ochii cetăţenilor Federaţiei Ruse.

Aceeaşi memorie selectivă funcţionează şi în cazul lui Leonid Brejnev, liderul URSS între 1964 şi 1982. Aşa cum lui Stalin ruşii de astăzi îi trec cu vederea genocidul şi terorizarea părinţilor şi bunicilor lor (”nu a fost el un sfânt, dar nici un monstru nu a fost”), lui Brejnev i se ignoră invazia Cehoslovaciei în 1968 şi a Afganistanului în 1979, la fel sunt făcute uitate cozile cetăţenilor la ”produse mai dificil de procurat”, fiind scoase în evidenţă securitatea socială sporită, siguranţa zilei de mâine, investiţiile în educaţie şi sănătate publică. Sondajele arată în 2012 că 61% dintre ruşi consideră, în 2012, că ”epoca stagnării”, numită aşa de Mihail Gorbaciov, drept o epocă bună în istoria ţării. La fel de adevărate sunt şi cifrele care arată că 44% dintre tinerii ruşi nu auziseră de vânătoarea brejnevistă a dizidenţilor (cazurile Soljenitzin şi Saharov fiind de răsunet mondial), iar 54% dintre ei nu ştiau de invazia, tot brejnevistă, a Cehoslovaciei în 1968. Pentru a completa tabloul rus al tandemului nostalgie dictatură - populism naţionalist trebuie adus în scenă Wladimir Jirinovski, liderul Partidului Liberal-Democratic rus, care s-a bucurat pe timpul preşedenţiei mai indulgentului Boris Elţin de o considerabilă popularitate generată de atitudinile sale controversat-scandaloase. Mult mai autoritarul Putin i-a lăsat un spaţiu de scandal şi gălăgie mult mai mic turbulentului naţionalist antisemit (deşi pe jumătate evreu) şi anti-occidental, dar Jirinovski continuă să alimenteze nostalgii, frustrări şi orgolii zdobite.

În privinţa candidei ignorări a istoriei de către tineri, şi a judecăţilor de valoare pe baza unei memorii selective în cazul celor mai în vârstă, acelaşi tip de reacţie de la ruşi o întâlnim şi la românii anului 2013, atunci când este evaluată ”Epoca de Aur” a lui Ceauşescu. La sfârşitul verii mult prea încinse a anului 2012, în umbra confruntării propagandistice pe tema demiterii preşedintelui Traian Băsescu, un articol din Le Monde comenta un sondaj realizat de Fundaţia Soros: acesta reliefa o surprinzătoare nostalgie a tinerilor români după vremurile mai bune din timpul lui Ceauşescu. Ar fi pe cât de neadevărat, pe atât de necinstit a explica această neîncredere a debusolaţilor adolescenţi români prin emisiunile pe subiectul Ceauşescu aducătoare de rating bănos ale postului Romania TV sau prin dezamăgirea naţională provocată de penibilul scandal politic Băsescu-Ponta-Antonescu aflat la ordinea zilei în momentul efectuării sondajului. Jurnalistul Ioan Vieru de la ”Cotidianul” (31 august 2013) considera, nu fără temei, că seria dezvăluirilor în presă legate de cuplul Ceauşescu reprezintă de fapt o intoxicare menită a pregăti o reabilitare parţială a celor două ”maimuţe ideologice”, reabilitare, care, fie şi ”insulară”, ar putea fi fatală democraţiei.

Tot în seria demersurilor de recuperare parţială a lui Ceauşescu, de data aceasta ca patriot şi luptător anti-sovietic, pe baza unor ”adevăruri istorice” descoperite în arhive secrete, pot fi înscrise şi cele două consistente volume ale lui Larry Watts ”Fereşte-mă Doamne de prieteni” (2010) şi ”Cei dintâi vor fi cei din urmă” (2013). ”Nostalgia după rău” sau nostalgia după vremurile lui Ceauşescu, la fel ca şi nostalgia după profilul moral al mareşalului Ion Antonescu îşi găsesc o explicaţie mai profundă în realităţile cotidiene ale României post decembriste. Numeroasele frustrări sociale ale românilor au fost exploatate de populişti naţionalişti precum Corneliu Vadim Tudor şi Partidul România Mare sau de Dan Diaconescu şi partidul său pe teme sociale. Acest personaj care pretinde că spune numai ”adevăruri pe şleau”, şi-a creat un aşa zis partid popular (alcătuit din mulţi repudiaţi de alte partide) cu ajutorul postului de televiziune de scandal deţinut şi care a obţinut la un moment dat scoruri electorale alarmante pentru echilibrul democratic al ţării. Cert este că nostalgicii după Ceauşescu (cam 50% dintre români, în contextul agitaţiei mediatice generate de deshumarea dictatorului în iulie 2010) spun că acesta era totuşi ”un om bun, un patriot care a luptat şi a făcut ceva pentru ţara lui şi pentru popor, nu ca ăştia de acum, care fură doar pentru ei”.

Realităţile cutremurătoare ale ”Epocii de aur” sunt trecute cu vederea sau justificate printr-o surprinzătoare inversare a judecăţilor de valoare. Lipsa de libertate de atunci a devenit o vinovată ”prea multă libertate” acum. Penuria cronică de alimente, căldură şi lumină devenită exasperantă în anii '80 s-a transformat azi într-o frustrantă abundenţă de produse prea scumpe şi deci inutile. Blestemata cenzură comunistă a televiziunii, presei, cărţilor, filmelor de altădată a devenit revolta împotriva a prea multă violenţă, sex, droguri, perversiuni. Obsedantului cult al personalităţii ceauşiste îi este opusă corupţia politicienilor actuali peste care se suprapun cearta permanentă dintre aceştia şi comportamentele lor scandaloase. Angoasele şi spaimele provocate de Securitate, care ”nu erau chiar aşa de groaznice”, după cum precizează apăsat unii ”foşti”, au ajuns să fie preferate aroganţei şi lipsei de frică de a fi pedepsiţi de justiţie, vizibilă la numeroşi puşcăriabili, care primesc NUP pe bandă rulantă.

Răul cotidian de atunci a devenit atât de banal, cum ar spune Hannah Arendt, atât de firesc, încât el poate fi convertit în Bine. Nostalgicii ceauşişti oferă un cutremurător exemplu de pervertire a judecăţii bunului simţ. Ei reacţionează instinctual, înspăimântaţi în faţa agresiunilor necontenite ale unor realităţi sociale, economice, politice şi culturale pe care nici măcar nu le pot înţelege şi cu atât mai puţin le pot asimila. Aceşti oameni trecuţi de mult de prima tinereţe sunt incapabili să accepte că cei mai frumoşi ani ai vieţii lor au fost irosiţi de un regim pervers şi inuman. Poveştile pe care nostalgicii ceauşisti le-au spus copiilor lor despre viaţa din anii lor de tinereţe îşi găsesc ecoul în sondaje precum cel comentat de ziarul Le Monde în 2012. Poate că existenţa unui proiect naţional credibil şi stimulativ (inexistent în 2013) ar reuşi să atragă tinerii, dar cei trecuţi de 50 de ani şi căzuţi în nostalgia ceauşistă, mai mult ca sigur că aşa vor rămâne.

În România post-decembristă a apărut cu vigoare şi nostalgia antonesciană. Ea este împărtăşită nu atât de tineri (care sunt prea puţin atraşi de moralităţi istorice), cât mai ales de românii de vârsta a treia. Aceştia îl percep pe mareşalul Ion Antonescu, dictator fascist al României între 1940 şi 1944, promotor naţionalist al unor măsuri anti-semite şi al unui dezastruos ”război sfânt” în Est împotriva Uniunii Sovietice (”imperiul răului” de atunci), drept o întrupare a tuturor însuşirilor considerate lipsă la politicienii români actuali: cinste, onoare, iubire sinceră de ţară şi popor, hărnicie şi competenţă profesională credinţă în Dumnezeu, plus un anticomunism la pachet cu antipatia faţă de ruşi etc. Deloc surprinzător, mitul lui Antonescu au fost confiscate de forţe politice ultranaţionaliste, populiste şi demogogice, care şi-au făcut din discursul patriotard o armă politică cu scop electoral, având un oarece ecou în rândul celor rămaşi împietriţi în vechea sintagmă naţionalist-comunistă.

Principalele valute BNR - luni, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7204
Diferență: -0,2978
Ieri: 4.7231
Azi: 4.2231
Diferență: 0,0711
Ieri: 4.2103
Azi: 5.2539
Diferență: 0,3399
Ieri: 5.2496
Azi: 4.2880
Diferență: 0,5086
Ieri: 4.2861