Profitand de lipsa cenzurii, dar si de atomizarea si debusolarea societatii, poezia a devenit tot mai mult o prelungire directa a existentei. Evident ca miezul artistic original al fiecarui poet ramane aceeasi configuratie de cuvinte si intamplari ce slujeste ca metafora globala, insa decantarea la care scriitorii din toate generatiile au recurs in ultimul timp este parte din ofensiva de recucerire a publicului exact prin ceea ce poetul de care ne ocupam azi numeste, cu o formula inspirata: "un teatru de alta natura".
Caci poezia devine azi mai curand o sceneta propice prezentarii teatrale, vocile si situatiile induc un dramatism continut, frumusetea nu mai sta in sonoritati si savante meditatii, ci mai curand in fragmente de real care se infrunta, miraculoase prin insolitul lor, nu prin prelucrarea literara. Corelarea inspiratiei cu realul este atragatoarea metoda a noilor po(i)etici. De aici dublul regim al textelor: acela de imagine pe care orice cititor o recunoaste, si, in acelasi timp, acela de soc datorat transmutarii pe care poetul o propune: "in fata frizeriei un smoc de par rosu/ smuls din capul cuiva/ ma feresc sa-l calc/ il evit/ ca pe-un mic animal/ inca in viata" (plimbare pe strada zece mese)*.
In general, renuntarea la grandilocventa de odinioara, la odele atotstapanitoare in republica literelor, a condus la un minimalism de bun-simt, a coborat la scara unu pe unu toate viziunile si sentimentele. Repulsia fata de noul totalitarism, acela al societatii de (supra)consum, a eliberat toata gama de distantari (ironia, grotescul, cinismul), iar aplecarea asupra limitelor vietii si ale iubirii nu se mai face cu arme patetice. Un ton relaxat, de badinaj (auto)persiflant, exprima mult mai bine niste realitati pe care fiecare dintre noi ajunge la un moment dat sa le cunoasca: "acum, dupa multi ani de atunci/ nu ne mai iubim ore si ore in sir/ in locul dragostei fizice sta/ ranjind ironic munca/ intelectuala// acum, dupa multa vreme indraznesc/ sa pun prima virgula intr-un vers/ poate pentru ca tu lipsesti/ altfel decat altadata/ poate pentru ca suntem amenintati/ de tacere/ de-ncremenirea corpului// virgule vechi, dinainte de mine,/ imi cad in pagina/ asa, dintr-odata // nu exagera nu abuza nu te bucura/ caci asta nu-i virgula intelectuala/ e tot cea fizica de atunci/ insa mult mai rece/ mult mai indepartata/ un simplu semn al singuratatii/ din frazele noastre" (abuz de virgule).
Poetul nu se mai teme azi de marturisirea unor stari de gradul zero, biografia nimicului existential e tot ce ne mai uneste, nobletea poeziei - asa cum remarca Eugen Negrici - sta in sarcasmul obosit si in tot mai imputinata lumina crepusculara ce ilumineaza paginile. Poezia lui Nicolae Prelipceanu tine de natura dezabuzata a umbrei care deformeaza si asvarle forma obiectelor intr-un spatiu nelimitat. Nu-i un teatru de umbre, ci de siluete care se-ntretaie fara sa-si mai gaseasca un suport, depresurizare pe care timpul si lumea, cu vesnica ei nepasare, o sporeste zi de zi. Erodarea fiintei e suficient de dramatica, e o scena deschisa la care trebuie doar sa privim: "am regasit in cartea lui finala/ cuvintele mele/ dar era prea tarziu/ i le-am spus pe cand impreuna/ rascoleam aerul pe o terasa/ nu departe de ultimul drum// acesta e un cimitir virtual/birtual/ prietene/ i-am spus si a ras (...) parea ca suntem in viata in viata asta adica/ parea ca vom putea sa mai cerem o bere/ uita-te la noi i-as fi spus/ flora si fauna impreuna/ pentru scurt timp/ ar fi ras (...) acum a ramas numai fauna/ iarna a inchis terasele/ vorbele tac".
*) Nicolae Prelipceanu, Un teatru de alta natura, Editura Cartea Romaneasca, 2006, 72 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
