De la Adam şi Eva la Romeo şi Julieta, de la Don Juan la Anna Karenina, poveştile de iubire din literatura lumii sunt înţelese în eroticoane. Ficţiunea amoroasă nu se citeşte, ci se urmăreşte vizual: iată intuiţia de la care porneşte Eroticon-ul Mihaelei Ursa. Cititorul care uită de sine, lăsându-se sedus de o poveste de dragoste, este mai întâi convins de o imagine, de o fereastră către adevărul ficţional al lumii despre care citeşte. Orice proiect amoros depinde de o erotologie, de o teorie despre adevărul iubirii şi despre dependenţa vieţii de ficţiune, dar şi a literaturii de viaţă.
Mihaela Ursa s-a născut la 25 septembrie 1971, la Sîngeorz-Băi. Este teoretician şi critic literar. A publicat: Optzecismul şi promisiunile postmodernismului (Piteşti, Paralela 45, 1999), Gheorghe Crăciun - monografie, (Braşov, Aula, 2000) şi Scriitopia (Cluj, Dacia, 2005, ediţia revăzută în 2010), premiate de Uniunea Scriitorilor Români şi de Asociaţia de Literatură Generală şi Comparată din România. A absolvit Facultatea de Litere din Cluj, unde este în prezent lector doctor şi director al Departamentului de Literatură Comparată. A coordonat Divanul scriitoarei (Cluj, Limes, 2010), a colaborat la volume colective şi la diferite publicaţii literare. Întreţine un blog de autor la http://mihaelaursa.wordpress.com.
Despre feluritele chipuri ale iubirii
Niciun discurs nu este mai demn de milă decât discursul despre dragoste care nu are nicio fărâmă de iubire, ori decât discursul despre pasiune complet lipsit de patimă. Puţine lucruri mi s-au părut mai absurde decât o carte despre Don Juan complet eviscerată, fără cunoştinţa palpabilă a tragismului din jocul seducţiei, fără o singură literă colorată de mania amoroasă a îndrăgostitului. Mi-am refuzat uneori - ştiind cât de viril-austeră poate fi comunitatea ştiinţifică - voluptatea de a scrie exact aşa cum mi-aş fi dorit. Nu mă refer tocmai la un dicteu automat, ci mai degrabă despre starea de graţie - rarissimă, din câte ştiu - în care ţi se dă şansa de a deveni actor al bibliotecii tale interioare şi de a scrie în acelaşi timp o carte şi jurnalul ei.
Ani la rând m-am străduit, ca profesor, să-mi deprind studenţii să vadă în cărţi literatură, şi nu viaţă. Nu despre viaţă şi persoane citim noi în cărţi, ci despre literatură şi personaje - iată mantra pe care le-am repetat-o (cu succes variabil), încercând să-i conving că, neştiind mare lucru despre "realitate", ne putem pricepe totuşi la ficţiuni. Numai că literatura despre amoruri nu se lasă niciodată citită exclusiv ca literatură, ea încurajând cititorul s-o creadă pe cuvânt, ca mărturisire despre trăirea "reală" a iubirii. Ceea ce profesorii de literatură sunt obligaţi să admită, trăind pe pielea lor ataşamentul pasional al lectorilor faţă de carte-ca-viaţă, naratologia a trebuit să reintegreze studiului literar: respectiv puterea ficţiunii de a acţiona ca lume alternativă, în care cititorul este răpit, unde se recunoaşte sau unde trăieşte ceea ce nu poate trăi în lumea sa, limitată de alegerea dusă până la capăt, de devotamentul faţă de realitate. Pentru că realitatea pretinde devotament ontologic continuu, întreţinut de alegerile operate în defavoarea unui număr întreg de opţiuni niciodată activate (o "cealaltă viaţă" musiliană). În schimb, ficţiunile pretind un devotament temporar, întreţinut strict pe durata lecturii, răsplătit de senzaţia nepreţuită a unei alte vieţi (sau poate de senzaţia la fel de nepreţuită a identificării propriei vieţi cu o alta).
În felul ei, ficţiunea amoroasă face posibilă dăruirea completă a lectorului unei lumi amoroase alternative (după mariajul cu realitatea) sau, dimpotrivă, recunoaşterea reconfortantă a propriei iubiri într-o alta, iar acesta nu este decât primul etaj al degustării literaturii ca lume posibilă. De aceea, am încercat în Eroticon o reconectare la înţelesuri primordiale ale literaturii ca invenţie de lume, ca delectare pură şi simplă, trecând pe planul al doilea comentariul structural, estetic sau axiologic. Concluziile mele despre caracterul vizual al acestui tip de ficţiune, direct legat de puterea ei de "a-şi transporta" lectorul, sunt în mare parte extrapolabile asupra experienţei de lectură de ficţiune în general. Cred că marea rezistenţă a ficţiunii se explică prin puterea ei de a invoca viaţă - un clişeu naratologic depreciat de moda estetizantă din teoriile lecturii, dar care se întoarce în studiul literaturii cu o forţă înnoită. Totuşi, nu mi-am permis să extind deocamdată analiza mea dincolo de cadrele literaturii despre dragoste.
Este imposibil să nu observi că ficţiunea amoroasă se foloseşte de artificiul artistic pentru a formula promisiunea vieţii-din-literatură. De aceea, am insistat asupra unei trăsături narative distinctive, pe care am definit-o ca eroticon, adică o imagine vizuală pusă în ajutorul textului pentru a motiva ficţiunea amoroasă. Intuiţia mi-a fost confirmată de importanţa crucială pe care o capătă, în acest tip de ficţiune, scena contemplaţiei îndrăgostite, cel mai adesea rezumate ca "scenă a ferestrei" sau "scenă a balconului". Al doilea element constitutiv al acestui tip de ficţiune şi al doilea ax al acestei cărţi despre femei îndrăgostite este organizarea lumii ficţionale în jurul unui adevăr intrinsec, al unei legi de definire a iubirii, cu valabilitate absolută pentru personajele îndrăgostite. Am numit acest adevăr cu putere de fundamentare erotologie, pentru că exprimă o filosofie sau o ideologie amoroasă cu valabilitate la fel de precară ca şi devotamentul faţă de adevărul unei lumi posibile.
Relevanţa erotologiilor este departe de a fi pur literară sau artistică: nutrim fiecare, când judecăm iubirea, o "definiţie" cu care lucrăm acordându-i putere de obiectivitate şi de adevăr, când ea nu este decât o biată ficţiune, o minunată minciună pe care am ales-o pentru a ne fundamenta sistemul de explicaţii amoroase. Acolo unde n-am şti să formulăm o definiţie non-sloganardă a dragostei, nu avem nicio problemă să "ştim" dacă o anume stare de fapt este sau nu este "dragoste adevărată" (în cărţi, dar şi în viaţă), iar această certitudine practică ne vine din opţiunea erotologică. În fine, nu am putut să nu comentez felul cum modernitatea târzie scoate ficţiunea sexuală în afara unei erotologii date, altfel decât o făcuse pornografia secolelor anterioare. Fără să fie pur pornografice, ficţiunile unui Pascal Bruckner sau Henry Miller îşi fac din discursul sexualităţii unică raţiune estetică, renunţând să mai coaguleze o ficţiune amoroasă propriu-zisă, în jurul unui alt "adevăr" despre iubire decât plăcerea sau voluptatea.
Contrar celor care susţin că dragostea este "universală", cărţile ne arată că numim "dragoste" conţinuturi pe cât de diverse, pe atât de fascinante şi particulare. În acest fel, literatura întrerupe singurătatea funciară a îndrăgostitului (căci adevăratul îndrăgostit iubeşte mereu independent de obiectul amorului său, într-o gratuitate absolută). Singur îndrăgostitul ştie că nimeni n-a mai iubit asemenea lui şi că - pe de altă parte - nimeni nu va afla acest lucru vreodată, discursul pe care l-ar putea articula despre pasiunea care îl mistuie rămânând mereu fatalmente parţial. Citind despre amorurile literaturii, pentru a se convinge de unicitatea iubirii sale, el se lasă construit interior de discursul iubirii şi îi acordă acestuia un grad de realitate fără precedent.
În acest sens, îndrăgostitul face din ficţiunea amoroasă forma supremă de realism literar. Astfel, el ştie că se poate iubi:
- cu iubire pasiune, ca Tristan şi Isolda, pe care poţiunea magică îi stăpâneşte şi îi condamnă la iubire aşa cum i-ar condamna la moarte. De aceea, ei nu îşi găsesc niciodată liniştea, ridicând mereu obstacole în calea împlinirii amorului lor, care numai din umbra prezenţei se hrăneşte şi care visează la moarte ca la deliciul ultimei îndepărtări, invincibile;
- cu iubire androginică, completând unul cu fiinţa celuilalt o singură viaţă perfectă, un singur destin, sau tânjind - în detrimentul existenţei lor individuale - către monadă;
- cu iubire magnetică, cum o iubeşte Dante pe Beatrice din momentul în care - privită pentru întâia dată - imaginea ei exterioară i s-a sălăşluit în suflet ca amprentă pneumatică. Numai după ce devine captiv al magnetismului iubirii şi numai cu ajutorul acestuia poate Dante urca în Empireu, mutând eroticul în metafizic;
- cu iubire-boală, cum iubesc fedeli d'amore, dar şi tânărul Werther, loviţi de virusul mortal al dragostei idealizate, mereu triste. Ascultând de medicii arabi, renascentiştii recomandă acestui îndrăgostit aproape aceleaşi remedii ca pentru o gripă agresivă (îndrăgostitul Florentino Ariza va încerca mai târziu simptomele holerei);
- cu iubire conjugală, cum se iubesc Lotte şi Albert, dar şi Fermina Daza şi Juvenal Urbino, până în momentul în care acesta din urmă îşi rupe gâtul căzând din mangoul unde se cocoţase papagalul paradisiac. Considerată, asemenea subiectelor non-reprezentaţionale din pictură, imposibil de transformat în literatură, aceasta este marea fantomă a discursului amoros, care se trezeşte bântuit de ea tocmai când crede că a îngropat-o definitiv;
- cu iubire platonică, despre care până şi înţeleptul Socrate a aflat de pe buzele profetice ale Diotimei, care l-a învăţat despre absolutul iubirii, mereu congruent cu absolutul frumosului, binelui şi adevărului. Numai percepţia noastră tocită, de moderni superficiali, a putut ecua această formă de iubire cu abstinenţa pasivă şi bleagă, când ea este cea mai energică dintre iubiri, una care te ridică de jos şi te propulsează către cerul ideilor, în nemurire;
- cu iubire mistică, hărăzită de Teresa din Avila singurului său amant, lui Dumnezeu însuşi, pe care îl întâlneşte în ultimul rând de încăperi cristaline ale sufletului său purificat cu trudă rugătoare mai înainte. Extazul Teresei, raptul său amoros, abandonul său atât de total vor constitui mereu motivul geloziei pe care o vor încerca marii degustători ai voluptăţii faţă de această femeie sfântă;
- cu iubire idilică, precum păstorii Dafnis şi Chloe, arşi de dragoste, dar neştiindu-i tainele până când Lycainion - sedusă de atâta frumuseţe perfect inconştientă de sine - nu se îndură să-l iniţieze pe tânărul nerăbdător să-şi iubească aleasa. Nici o criză nu tulbură creşterea şi împlinirea acestei iubiri din chiar proiectul ei natural, ceea ce face din iubirea idilică fata morgana a îndrăgostiţilor din toate timpurile, cum vor simţi pe pielea lor Boris Vian sau Gheorghe Crăciun, care vor rescrie idila pentru gustul modernităţii;
- cu iubire thanatică, mortificatoare, cum o înţelege crâncenul Bataille, vrăjit în secret de mirajul nemuririi, dar arestat în definirea negativă a vieţii erotice drept moarte. Libertinii marchizului de Sade fac din violenţa erotică modalitatea predilectă "de destrămare" a fiinţei celuilalt, pentru a-şi asigura ieşirea din solitudinea discontinuităţii, dar poate cei mai buni actori ai acestei iubiri sunt personajele lui Pascal Bruckner;
- cu iubire blestemată, cum îl iubeşte Medeea pe Iason. Aceeaşi formă erotică este împărtăşită de Catherine şi Heathcliff, personajele introvertitei Emily Bronte. Ea seamănă atât de bine cu iubirea thanatică, încât numai dependenţa ei exclusivă de alegerea "greşită" a îndrăgostitului o diferenţiază de aceasta. Thanaticii se vor nutri din violenţă în orice context, pe când blestemaţii par să fi ajuns astfel doar prin capriciul sorţii;
- cu iubire-seducţie, cum nu iubesc numai Don Juan sau Casanova, ci şi marchizul de Valmont, învăţăceii profesorului de amor Ovidiu sau toate femeile fatale ale literaturii. Aceştia sunt degustători de ritual înainte de toate, narcisişti irecuperabili şi evanghelişti ai iubirii ca tehnică. După toate semnalele, acesta este tipul de iubire "recomandat" de epistema actuală pe canalele sale cele mai populare;
- cu iubire-luptă, ca în erotomahia Catarinei cu Petruchio, într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte, din care nici unul dintre îndrăgostiţi nu iese învingător, pentru că lupta se sfârşeşte înainte de rezoluţie, pe terenul dragostei recunoscute. Măsurându-se cu duşmănie la început, ca victimă şi agresor, luptătorii erotici nu văd iubirea până când ea nu le înfrânge individualitatea;
- cu iubire metamorfotică, pe care o cunosc toţi îndrăgostiţii "din prieteşug", aceia care au crescut ca nişte fraţi şi s-au maturizat ca iubiţi, făcând din lunga lor istorie comună prilej de revelaţie şi metamorfoză. Nu îndrăgostiţii sunt cei care cunosc mutaţia aici, ci privirea lor reciprocă;
- cu iubire incestuoasă, ca personajele lui Eugenides sau ca nimfomana Anais, care îşi asumă ilicitul propriei condiţii în numele unei predestinări oedipiene sau al unei scene freudiene jucate cu histrionism excesiv;
- cu iubire bovarică, deprinsă din cărţi ca o poezie sau ca o mantră care sufocă în aburii toxici ai idealizării livreşti orice urmă de energie sentimentală vie, cum iubeşte şi Emma, nu şi Anna Karenina când îl alege pe Vronski mai presus de toate;
- cu iubire-desfătare, în care şi pasiunea, şi devotamentul, şi sentimentul pălesc în faţa discursului plăcerii, a sexualităţii debordante care le încorporează. Aşa iubesc, în felul lor, marii seducători, dar şi personajele din poveştile erotice ale Şeherezadei, precum şi majoritatea celor din literatura erotografică;
- cu iubire-asemănare, cum se iubesc prietenii din scrierile antichităţii sau din secolele XVIII-XIX, ori cei înrudiţi prin legături secrete, dictate de sânge, în momente în care orice teamă şi orice plăcere sunt uitate pentru a veni în ajutor celui de o seamă cu tine;
- cu iubire sentimentală, ca în romanele de salon ale secolului XVII sau ca în romanţurile lui Richardson, de la care învaţă şi primii amorezi ai literaturii române, înecând orice urmă de pasiune în mocirla exhibiţiei sentimentale;
- cu iubire psihologizată, pe care Camil Petrescu o reduce la o formă de "autosugestie". Pentru personajele sale, dragostea este o chestiune exclusivă de construct psihologic, un proiect alambicat de intenţii şi bănuieli. Biegbeder nu va vedea altfel lucrurile ceva mai târziu, doar le va relua cu mai mult cinism...
Lista este nesfârşită, numai puterile mele conceptuale o rezumă aproape metonimic, incluzând în aceeaşi descriere forme încă diferenţiabile în percepţia ochiului versat. Nu mi-am dorit decât să deschid, ca pe un work-in-progress, acest tablou de posibilităţi amoroase.
Am scris Eroticon pentru a finaliza un exerciţiu analitic care mi-a ocupat câţiva ani (nu intensiv, ci doar în momente de pasiune auctorială), dar şi pentru a lămuri - pentru mine în primul rând - sensul pe care-l dau unor lecturi pe aceeaşi temă, a femeii îndrăgostite. Scrierea acestei cărţi mi-a oferit o asemenea voluptate a relecturii, încât nu pot decât să sper că am reuşit să comunic măcar o parte din ea şi că, din acest motiv, cititorul va dori să se întoarcă el însuşi la câteva lecturi de plăcere, pe care i le-am împărtăşit aici. În acest sens, Eroticon este şi o carte de recitire: aşa se explică faptul că nu am considerat necesar să descriu piesele literare asupra cărora m-am oprit şi care constituie, în majoritatea lor, piese arhicunoscute publicului cititor.
Cred că există două şanse ale lecturii (şi ale lecturii critice în mod special) pe care viitorul le va exploata: prima presupune manifestarea disponibilităţii de a reveni la unul dintre sensurile primare ale cititului: delectarea, iar a doua se bazează pe exploatarea a ceea ce presupune ficţiunea ca viaţă, dar şi ca lume posibilă. Prin urmare, dincolo de miza principală a demonstraţiei mele, teoretizarea şi descrierea ficţiunii amoroase, nădăjduiesc să fi adus în mod implicit destule argumente în favoarea unei istorii particulare a lecturii.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
