- Încă o carte semnată de dvs a apărut de curând la Editura RAO, cu care colaboraţi de mulţi ani – „O amintire de la Paris”. Ce aduce ea nou în bibliografia dvs?
- Cred – cu subiectivismul de rigoare – că „O amintire de la Paris” reprezintă o schimbare de abordare, atât de formă, cât şi ca fond. În plus, consacră un personaj pe care intenţionez să-l folosesc şi în următoarele proiecte, adică doctorul James Cobb.
- Sunteţi scriitor, economist, jurnalist, pictor, un număr copleşitor de meserii în care aţi spus ceva şi încă aveţi de spus. Există vreuna care se află pe primul plan? Cum coexistă ele?
- Întotdeauna literatura a fost pe primul plan. „Meseriile mele” – sau, mai bine spus, pasiunile mele – coexistă paşnic, disputându-şi doar timpul fatalmente limitat la 24 de ore ale unei zile.
- Care ar putea fi numită profesia dvs in acest moment? Din câte ştiu, din 2008 sunteţi consilier al Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României. Prin urmare, din punct de vedere profesional prevalează economia?
- Sunt scriitor şi atât. Începând cu 2013, m-am dedicat complet scrisului. Am ajuns la concluzia că a sosit timpul pentru aşa ceva. Aşa că mi-am luat rămas bun şi de la colegii din BNR, odată cu stabilirea mea temporară în Anglia.
- Aţi declarat, cred că de mai multe ori, că literatura a fost pentru dvs marea pasiune şi că v-aţi considerat norocos că aţi ştiut asta încă de mic. Puteţi detalia?
- Un om riscă să se risipească în mai multe direcţii până să îşi găsească menirea. Cred că de cele mai multe ori aşa se întâmplă, iar mai târziu apar regretele pentru timpul irosit. Spuneam că am fost norocos, pentru că de la 10-12 ani am ştiut ce vreau să fiu, adică scriitor. Sigur, m-am „rătăcit” în gazetărie, economie şi altele, însă nu am uitat niciodată ce-mi doresc cu adevărat şi nici nu am încetat să scriu, atât fictiune, cât şi non-fictiune.
- Aţi scris în genuri diferite, dar în ultimii ani mai mult romane poliţiste ale căror acţiuni se petrec în toată lumea. Ce vă atrage la acest gen? Cum l-aţi defini?
- Cred că nici unul dintre romanele mele nu aparţine genului „crime” sau „whodunnit”. Thriller, da, sau suspense, dacă vreţi. Mai precis, ceea ce scriu s-ar putea încadra în ceea ce se numeşte thrillerul psihologic. Cred că pentru 400 de pagini de lectură cititorul merită mai mult decât să afle cine şi de ce l-a ucis pe X. Dintr-o anumită perspectivă, „Crimă şi pedeapsă” este un roman politist. Însă geniul lui Dostoievski transformă un asemenea subiect într-una dintre cele mai profunde meditaţii asupra vieţii, morţii, responsabilităţii, culpabilităţii şi credinţei care a fost scrisă vreodată. Aşadar, cred că dincolo de „genuri”, literatura se împarte în literatură bună şi sub-literatură. Din păcate, genul poliţist – sau „crime” – încape de (prea) multe ori pe mâna amatorilor, iar sub-productiile abundă.
- Ce credeţi despre literatura crime scene românească?
- Cum spuneam, nu sunt un fan al acestui gen literar, deci nu sunt la curent cu noutăţile de pe piaţa românească sau internaţională. Singurul autor de romane politiste pe care îl citesc/recitesc cu o plăcere care nu s-a diminuat in peste 30 de ani este Raymond Chandler. Dar sunt sigur că se întâmplă lucruri interesante în literatura tip crime în România, ca si in celelalte genuri literare.
- Vă mai consideraţi ziarist? Care e domeniul preferat – manageriatul sau editorialul?
- Nu mă mai consider ziarist, de vreme ce nu mai lucrez la nici o publicaţie şi nici nu colaborez cu vreuna. Ambele le-am făcut cu plăcere, atât managementul de presă, cât si partea editorială. Însă am preferat întotdeauna să scriu, indiferent că a fost vorba de o umilă ştire, de un reportaj, interviu sau editorial. Din păcate, presa este extrem de efemeră – cel mai bun comentariu se devalorizează dramatic la câteva zile după ce a fost publicat, indiferent cât de bine a fost scris. Gazetăria se adresează clipei, literatura bună dă timid târcoale pe la porţile eternităţii.
- Aţi primit numeroase distincţii naţionale şi internaţionale. V-au influenţat activitatea?
- Evident, nu. Nu văd cum o distinctie de o anvergură sau alta te poate face mai bun sau mai puţin bun în meseria ta, indiferent despre care meseria este vorba. Sigur, este reconfortant, pe de altă parte, să ştii că meritele de o natură sau alta îţi sunt recunoscute şi apreciate. Treptat, înveţi că atât laudele cât şi criticile sunt mai puţin importante decât ceea ce vezi dimineaţa in oglindă.
- Nu este un secret că ati fost intre 2004 si 2010 Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România, aşa că putem, sper, aborda şi acest subiect. Aţi declarat că din cauza prejudecăţilor şi a suspiciunilor e un dezavantaj profesional să-ţi devoalezi apartenenţa la Masonerie. În ce sens e un dezavantaj? Vă priveşte altfel lumea din jur? Pierdeţi atuuri în meserie?
- Sigur că nu este un secret, de vreme ce „prietenii” au avut mereu grijă să aducă aminte publicului că îmi ascund cu grijă corniţele, copitele şi coada despicată – adică sunt membru al Francmasoneriei. Există – am constatat pe pielea mea – o grămadă de prejudecăţi legate de această organizaţie, aşa că nu văd ce avantaje poţi să ai, mai ales ca scriitor, gazetar sau mai ştiu eu ce. Pe de altă parte, nu aş vrea sa dramatizez: până la urmă, nu poţi avea doar prieteni şi fiecare e liber să creadă ce vrea despre orice. Însă atunci când totul se transformă în delir şi în spatele fiecarui demers de-al tău, fie jurnalistic, fie literar, se caută semnele „ocultei mondiale”, situaţia devine destul de obositoare. Dar important mi se pare faptul că am crezut în fiecare lucru pe care am ales, liber, să-l fac. În unele, încă mai cred.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
