Doina Rusti si-a petrecut copilaria intr-un sat din sudul Romaniei, intr-o familie de invatatori. Pe cand avea 11 ani, tatal ei a fost ucis in conditii misterioase, neelucidate inca. Insecuritatea, oprimarile, regulile absurde, haosul instalat la sfarsitul dictaturii comuniste s-au combinat cu universul fabulos al unui sat stapanit de povesti cu fantome, hierofanii si forte subterane, iar aceasta experienta dramatica si magica totodata a stat la baza romanului Fantoma din moara. Pe langa acesta, Doina Rusti este autoarea romanelor Omuletul rosu, Editura Vremea, 2004 (Premiul Ad visum pentru debut si Premiul pentru proza al revistei Convorbiri literare) si Zogru, Polirom, 2006 (Premiul Asociatiei Scriitorilor Bucuresti). Acesta din urma are si o varianta in bulgara (trad. Vasilka Alexova), pentru Editura Balkani din Sofia. Specialista in simbologie - este profesor universitar -, Doina Rusti a publicat si o serie de carti nonfictionale, intre care se numara Bestiarul cantemirian si Dictionar de teme si simboluri.
Fantoma din moara este un roman despre comunism, compus din trei povesti. In prima, intitulata Viata secreta a Adelei Nicolescu, o femeie din zilele noastre (Adela) descopera in vitrina unei librarii un roman despre viata ei si incearca sa afle ce relatie exista intre ea si autorul romanului. Cercetarile duc spre un blog (stafia.ro) in care se afla textul cartii. E un text care se modifica in fiecare clipa, adunand gandurile, completarile si rememorarile Adelei. Viata acestei femei este marcata de relatia ei secreta cu o fantoma, pe care o numeste Max. Descoperita intr-o moara parasita, fantoma intra in realitatea istorica. A doua poveste se intituleaza Moara si prezinta in registru obiectiv viata aceluiasi habitat, in 1986, la putine zile dupa explozia de la Cernobil. Securistul, militianul, invatatoarea, turnatorii, taranii sunt incredintati ca exista un suflet al morii, in jurul careia s-a creat o adevarata mitologie de-a lungul timpului. Cei mai multi isi au propria fantoma si o viata secreta, fiind convinsi ca acest lucru li se intampla doar lor. Totusi, exista un stapan discret al spatiului (Sandu Ion), care hotaraste tot ce se intampla: schimba destine, cunoaste istoria fiecarui individ si are acces la dosarul cu lacat, in care sunt consemnate aproape toate povestile despre fantoma din moara. El da ordin ca aceasta sa fie demolata, sperand ca astfel sa fie distrusa si fantomatica entitate. Cand buldozerele intra in carnea morii, sufletul cladirii se refugiaza in oamenii care se aflasera multa vreme in legatura cu ea. A treia poveste se intituleaza Doua zile. Sunt narate aici doua episoade din viata invatatorului Ion Nicolescu: unul din anul 1910, celalalt din 1953. In aceste doua date se afla originea fantomei din moara.
Ispitirea
Grigore il urmarise pe vanzator pana cand acesta carase cutiile in pravalie, apoi o luase spre moara, maruntind in minte planuri pentru zilele de sarbatoare care urmau. In fata, invaluite in lumina de amiaza a lunii aprilie, falfaiau steagurile rosii din loc in loc, iar printre ele, militianul zarise cu emotie aripile albe ale fantomei care il ocrotea dintre zidurile morii si care ii dadea incredere in viata. Acum era priponita pe cerul curat, deasupra soselei de glaspapir, si lui Grigore i se parea ca se leagana in ritmul dat de cantecul gugustiucilor. De cate ori vedea pulpanele albe printre nori ori coborand de pe peretele unei incaperi, stia ca urma sa aiba o victorie. Nu doar atunci, in moara, dupa accidentul nenorocit, cu baiatul lui Nicolescu, nici nu-si mai aduce aminte cum il chema, cand se ridicase in vazul tuturor ca sa-l apere de pacostea ce cazuse asupra lui, ci dupa aceea, in toate situatiile grele prin care trecuse. Cand l-a mutat prima oara din Comosteni, era pierdut si disperat. Stia de la bun inceput ca exista o rotatie a cadrelor si ca un militian nu ramane pe viata intr-un loc. Dar odata sosit la Comosteni, intr-o zi de toamna, simtise ca locul acesta are ceva ce ii apartinea doar lui.
In '64, cand ii venise ordinul de transfer, i se facuse rau. Trei luni de zile a facut naveta la Daneti, pana cand, intr-o zi, i s-a aratat spiritul fluturator al morii. Era pe o strada, in Craiova, aproape de autogara Romanesti, cand printre ramurile unui gutui s-a strecurat mantaua de spuma, unduitoare si usoara, cum o vazuse luand forma deasupra cadavrului din moara. Si dupa cinci pasi ii iesise in fata Nini, imbracat cu o salopeta bleumarin nou-nouta. Era atunci doar un marunt angajat la Securitate, dar deja isi facuse o sumedenie de relatii, cu felul lui de a fi prietenos si cinstit. Parca-l vede, negricios, cu ochii mari si inalti, ca ai unui caine din desene animate, zambind indatoritor si insufland instantaneu incredere. Nini a vorbit cu cine a vorbit si in doua saptamani a fost din nou transferat la Comosteni. De-asta tine la baiatul asta ca la copilul lui, e lipit in buza inimii si de cate ori il vede se simte intrat sub aripa aparatoare a lumii.
A mai avut perioade, tot asa scurte, in care a fost trimis in cate un loc sau altul, dar tot aici a revenit. Si-a ridicat o casa, a facut copii, toate i-au mers bine vreo zece ani, pana cand a murit Fifina, saraca. A cazut secerata, fara sa-si fi vazut nepotii, si nu putuse s-o ajute cu nimic. Isi ingropase nevasta, iar aripa protectoare nu i se mai aratase pana cand baiatul lui cel mare intrase la Drept. Atunci o vazuse din nou, cu o seara inainte sa primeasca rezultatele, alba si subtire, si stiuse ca e de bine.
Acum, privind fantoma ridicata pe cer, se gandi imediat la ceea ce ii arde mai mult sufletul: Ionut, baiatul lui cel mic, pe care ar vrea sa-l dea la Securitate, sa ajunga om si sa-si faca si el rostul. Avusese nevoie de un imbold si acesta statea pe cer, ca o ciuperca de matase. Grigore arunca o privire spre corturile costorarilor, atat cat sa stie ca e cu ochii pe ei, si isi sterse cu aratatorul fruntea inabusita de efort. In curtea caminului cultural erau trase doua camioane de la Colectiv, incarcate cu steaguri si pancarte. De-acolo plecau in zorii zilei de 1 Mai oamenii pusi pe lista pentru defilare: o brigada de la zootehnie, zece baietandri imbracati cu costume de calusari si copiii de la scoala, in sorturi negre si maieuri albe. In plus, mai era in capul satului un autobuz pentru angajatii Institutului Fenomenelor, care, pusi la patru ace, cu costume si cravate, aveau sa se lafaie pe scaunele de musama neagra. Grigore se gandise fugitiv la echipamentul lor doar privind camioanele cu scanduri plesnite si decolorate. Apoi se indreptase alene spre casa lui mos Paun. In fata portii, pe stalpul de lumina, era agatat un steag, care se misca rosu peste crengile unui mar inflorit. Lucica era in curte. Vopsea gardul gradinii cu var alb. "Lucico", strigase scurt militianul si, cum ea intorsese capul imediat, ii si facu semn sa se miste pana la poarta. Fata veni alene, se vedea ca nu are nici un chef, tinand inca in mana bidineaua facuta din frunze de porumb.
- Te duci la defilare cu copiii? incepuse Grigore oficial, ca sa nu uite cumva cine e. Asa, continuase el, fara sa astepte raspunsul ei. Nu te mai duci. Am vorbit cu cine trebuia si pleaca Victorita in locul tau. Cu tine am alte planuri. Facem maine o petrecere la mine acasa, vine lume subtire, Carutasu, vicele, presedintele si un tovaras de sus.
O privise pana cand ii prinsese privirea si ii spusese aproape camaradereste: Vreau sa vii si tu.
- Ce sa caut eu acolo? se mirase Lucica, deschizand ochii ca si cum ar fi primit o palma dupa ceafa. Pe scafarlia capului se aprinsese o flacara ca un ochi de aragaz.
- Mai fata, tu stii ca eu am grija de tine. Nea Paun e batran, ce poate el sa mai faca, nici nu mai iese din casa. Daca vine iar ala peste tine, pe cine chemi? Nu sunt eu care te apar?
Lucica isi aduse aminte de divortul ei si de violenta lui Vali, care venise in miezul noptii s-o taie cu toporul, infuriat si nebun pentru ca ea nu-l mai voia. Se maritase din dragoste, cu baiatul de care era indragostita din liceu, si ajunsese sa-l deteste. Fusesera trei ani de naveta intr-un sat de peste Jiu, anii de stagiu. Pleca dimineata si se intorcea seara si toata lumea era nemultumita de ea, soacra-sa, care ii cara din cand in cand pumni in cap, ca niste pietroaie cazute din cer, socru-sau, care o injura ca nu face nimic, si dupa un timp si Vali, de imbratisarile caruia nu mai avea chef. Singura ei bucurie erau ochii din moara, la care aproape ca nici nu mai avea timp sa ajunga. Grigore o ajutase, intr-adevar. Atunci noaptea, dupa ce reusise sa iasa din casa, o luase la fuga pe mijlocul drumului, simtind gheata toporului in spate, si alergase pana la Grigore, intrase in casa lui urland ingrozita, iar el iesise in chiloti si strigase tare, pana ce se trezise toata mahalaua, "Potoleste-te, mai baiatule, lasa dracu toporu ala ca intri degeaba la puscarie". Si tot Grigore o ajutase, dupa stagiu, sa se transfere la scoala din Comosteni, unde n-ar fi avut cum sa ajunga stand pe la usile inspectoratului scolar. Nu cunostea pe nimeni si n-avea nici bani de spaga. Prin urmare, ii era datoare vanduta lui Grigore. Privea fix bidineaua pe care o tinea in mana stanga si incerca sa-si imagineze ce vrea exact Grigore de la ea. Nu vedea ce-ar putea sa faca ea acolo, la o petrecere de stabi. "Si femei? Ce femei mai vin?"
Gura lui Grigore se intinsese ca o marmelada, de la un colt la altul: "Tu. Numai tu o sa fii." In mintea fetei se aprinse o lumina mica si rece. Din matauzul de frunze uscate picurau stropi albi, de var. Lucica ridica dintr-o data capul si acum il privea drept in ochi pe militian, ca si cand i-ar fi vorbit din genunchi, rugatoare si gata sa planga:
- Nu sunt eu buna de petreceri, zau! Te rog eu, nea Grigore, ce vrei sa fac acolo? Stii bine ca sunt serioasa, nu ma tin de prostii...
Grigore se enerva brusc si ridica ambele palme, ca si cand ar fi vrut s-o opreasca din vorbit. Apoi ii spusese ferm, tinandu-i umarul in palma, ca pe un mar:
- Lucico, nu-mi fa mie chestii de-astea. Te-am rugat si eu ceva si ma astept sa nu faci mofturi. Ce-o sa ti se-ntample? Nimic din ce nu stii! Daca te futi putin acolo, iti prinde rau? Nu ma fa sa ma fac si eu al dracului ca maine te mut la Maru Rosu, prin fundul Moldovei, de exemplu, unde o sa te futa tot batalionul. Si cum Lucica se colorase ca steagul de pe stalp, Grigore isi umezi buzele si ii spuse mai cald, aproape in soapta:
- Maine, pe la 14, te strecori pe langa moara, prin gradina lui Costea, ca nu mai e nimeni acolo, si intri la mine-n curte, prin portita din fund.
Panda
De peste drum, de la fereastra Janei se ridicase un colt de perdea. Il vedea pe Grigore tinand in palma umarul Lucicai si presupunea ca invatatoarea nu vrea sa mearga la defilare. "Pana maine", se gandeste Jana, "ar fi bine sa nu mai ies din casa, ca cine stie cine ma vede si ma pune dracu pe lista de defilare." N-o mai tin curelele, e satula pana-n gat sa se urce in camion, la inghesuiala cu toata pulimea, si sa mearga 40 de km cu prafu-n nas ca sa ce? Sa urle pe strazi sau pe-un stadion, unde-o fi, "ceusescupecere", pana i se face buba pe cerul gurii, ori sa care steagurile si pancartele luate pe inventar de la Colectiv pentru doua napolitane si-o conserva? Daca le primeste si pe-alea. Ca anul trecut s-a ales doar cu o conserva de fasole, si aia bombata, cu boabele fermentate-n ea.
Jana priveste acum prin spatiul ingust dintre marginea perdelei si giurgiuvea, cu ochii ei piosi, ca niste bomboane de ciocolata pe jumatate iesite din invelisul de staniol argintiu, si se gandeste ca trebuie sa aduca de-afara un sir de ardei rosii, uscati, sa-i curete de seminte si apoi sa faca un aluat moale din pumnul de faina, care este ultimul, amestecat cu un rantas de ceapa prajita intr-o lingura de untura, daca o mai fi pe fundul borcanului ceva, apoi sa umple fiecare ardei si sa-i puna la fiert intr-un ceaun de 6 chile, cu multa apa, sa aiba de mancare pe doua zile. Si cat fierbe mancarea sa stea in gradina, aplecata peste razorul cu ceapa, si sa priveasca dincolo de ulita, peste gradina de la Mostrane, peste gradina Sandinei, in spatele morii, asteptand si pandind clipa in care el isi va scoate capul pe fereastra si se va uita spre ea. Pana atunci trebuie sa aprinda focul in soba cu plita, pe care este deja pus ceaunul la fiert. Femeia mai arunca o privire pe geam si-l vazu pe Grigore plecand, apoi se apleca in fata sobei si deschise cartea aruncata in ligheanul murdar. E o carte groasa, cu foi uscate, bune de aprins focul. Nu mai are coperti. Incepe cu o pagina pe care scrie doar titlul si autorul, iar mai jos, cu cerneala violeta, "Draga Josephine, s-o citesti pentru ca e de la mine, Relu". Rupe doua pagini si le strange bine in mana, ca sa le dea forma, apoi aprinde chibritul si le da foc, iar cat le falfaie la baza gramajoarei de coceni pusa in soba de azi-dimineata, isi face planuri continuu, cum sa faca mancarea, cum s-o ia pe Mariana cu binisorul cand o veni de la scoala, in cel mult o ora, pana ajunge iar la razorul de ceapa, de unde va ridica privirea din timp in timp, asteptand capul blond care iese pe fereastra morii. Jana se uita spre cartea din lighean, cu ochii ei oblojiti de pleoapele stralucitoare, si se bucura de clipa aceasta de singuratate, in care poate sa faca aproape ce vrea si nu stie cum sa faca sa treaca timpul mai incet. De maine pana luni, adica joi, vineri, sambata si duminica, e liber pe toata tara, ca s-a-ntamplat sa cada intai si doi mai intr-o joi. Sambata se recupereaza, iar duminica este libera. Dupa nu mai stie cate duminici lucrate, in sfarsit, patru zile libere, ca niciodata, plus ziua de azi, cand nu s-a dus, pur si simplu n-a mai vrut sa raspunda, l-a auzit pe Florea strigand de cu ziua "Jana-Jana, scoala, fa, ca plecam", dar nici nu s-a miscat. A continuat sa aseze cocenii in soba, mangaindu-le solzisorii moi, cum ramasesera dupa ce curatase boabele de porumb, si sa se uite in gura sobei, ca-ntr-o ascunzatoare calda, pana ce Florea si toata echipa plecasera, vreo 7-8 siluete, mai mult femei, cu sapele pe umar si traistele balanganindu-se in dreptul cefei, atarnate de cozile lustruite, din lemn albit. O sa-i taie ziua, o s-o plateasca mai putin, oricum nu-i da decat cat sa nu moara, dar macar stie ca a stat in genunchi langa soba ei, singura si fara gura cuiva in crestetul capului. Jana lucreaza la sere, de unde nu mai poate sa aduca nimic, nici macar o ceapa, de cand l-au pus pe Florea sef de echipa, un baiat bun, nimic de zis, cand erau tineri s-au si pupat in cateva seri, i-a frecat salele de zidul morii si-a tinut-o de dupa umeri la un film american. Dar acum se plimba incruntat printre sere si la plecare goleste toate traistele, baga mana pe sub fustele femeilor si le pune sa intoarca buzunarele pe dos. E o scarba nu pentru ca l-ar pune cineva, ci pentru ca asa ii place lui sa fie, sta ca si Fane, cu buzele facute mosor, cu sprancenele bagate una-ntr-alta, cu o mana la spate si cu alta aratand mereu cate ceva, batand ritmul muncii, un cretin, in fine, intrat in randul cretinilor, care trec toti suparati si dand dintr-o mana, unul dupa altul, de la Ceausescu, la seful de echipa, care acum e Florea, dar oricum nu conteaza cine e si cum arata, ca de cum devine sef, e acelasi marlan pe fata caruia e intiparita o viitoare catastrofa mondiala.
Bancul lui George
Grigore se uita o data spre casa Janei, pe care scria mare, in chenar ondulat, "Gliga Costel si Gliga Jana, 1971", si-si aduse aminte ca n-a mai trecut de mult pe la ea. Apoi arunca o privire in urma si-o vazu pe Mariana, fata Janei, venind cu bicicleta de la Bechet, unde era la liceu. Militianul o lua in sfarsit din loc, dar o clipa ramase descumpanit. Prin dreptul morii erau doua siluete straine, ii trebui ceva timp sa-si dea seama cine sunt: fata lui Nicolescu, invaluita in parul negru ca Muma Padurii, si baiatul lui Costea. Cu el ar fi vrut sa schimbe o vorba si grabeste pasul, dar George urca in masina si pleaca, fara sa-l fi vazut.
- Cine era, Adelo, baiatul ala? o intreaba, privind inca in urma masinii, iar apoi depasind-o, fara sa astepte raspunsul, ca omul grabit. Nici Adela nu se obosi sa raspunda. Il detesta pe Grigore si n-are nici un chef sa stea la taclale cu el. Bombane un "George, cine sa fie" si se indreapta spre Mostrane sa vada casa neterminata, care ar fi putut sa fie casa parintilor ei, apoi sa-si vizeze la Vasile de la irigatii foaia de deplasare si sa se intoarca la Bucuresti, cu toata aglomeratia care-o sa fie de 1 Mai.
In fata Militiei, George a oprit masina si-a coborat sa salute cativa oameni, in special pe Fane, care statea cu mainile la spate, imbujorat si impachetat in haina de piele neagra ca intr-o platosa.
- Sa traiesti, nea Fane, si sa-ti fie de bine, c-am auzit ca ai ajuns presedinte de ceape!
- Asa e, domnul George! Ce mai face taticul dumitale? Pe la noi pe-aici nu mai vine?
Pe George il emotionase intalnirea cu Fane pentru ca ii amintea de adolescenta lui, mai ales de-o anume vacanta in care incarcase baloti in zile calde si asediate de aburi vegetali, pe care si le aduce aminte in iernile din New York, privind pe geamurile mari si simtindu-si traheele indopate ca niste carnati. In vara aia a castigat primii lui bani, 500 de lei, o suma mare pe atunci, din care si-a cumparat clapari. Erau cinci hartii albastre puse intr-un plic alb, pe care scria cu creionul "Pt. Costea George, de la CAP (Fane)".
- Spuneti-ne un banc, ceva de la Bucuresti, sa mai aflam si noi ce zice lumea, se ruga Fane, tocmai cand Grigore ajungea cu panza caschetei umeda si cu mana intinsa de la distanta, vorbind cat putea de tare, ca omul care era gata sa rateze "Sa traiti, domnul George!" Pentru el baiatul lui Costea este omul lui valoros, nu se stie cand e nevoie si n-ai la cine sa apelezi, iar Costea poate sa deschida toate usile din Comitetul Central. Cel mai important om din tot Comosteniul.
George tot strangandu-si parul cu amandoua palmele, sta rezemat de masina, bucuros intr-un mod neasteptat, ca si cand ar fi dobandit bunavointa celorlalti, pe care o asteptase toata copilaria.
- S-a facut un experiment, incepu el, au fost izolate niste grupuri constituite din cate doi barbati si o femeie, fiecare grup apartinand cate unei tari.
Apoi gesticuland ca in fata unor cursanti, George explica mai pe-ndelete:
- Adica doi francezi si-o frantuzoaica, doi englezi si-o englezoaica...
Cei trei barbati se strang mai aproape, pregatindu-se sa-l asculte ca pe profet, in timp ce un fum alb se furiseaza pe cerul cald, de aprilie.
- Ei, grupurile astea au fost lasate in izolare o noapte intreaga, iar a doua zi oamenii de stiinta care initiasera experimentul au trecut pe la fiecare casa pentru a afla ce se intamplase.
Barbatii il priveau cu toata atentia, cu obrajii putin ridicati si cu buzele intredeschise, ceea ce il facu pe George sa amane putin rezultatul experimentului. Apoi, privindu-i pe fiecare cu sprancenele ridicate continua:
- In casa englezilor era liniste si pace. Femeia le-a declarat savantilor ca domnii nu i-au fost prezentati, asa ca n-au schimbat nicio vorba, n-au stabilit nici o relatie. In schimb, frantuzoaica, vesela, le-a spus ca petrecuse de pomina in compania celor doi barbati. In fine, ajung si la casa romanilor. Aici, femeia avea cearcane si arata ca si cum ar fi trecut prin iad. "Cum ati petrecut noaptea?" au intrebat-o oamenii de stiinta. "Cum s-o petrec", a raspuns femeia, posaca, "toata noaptea m-au regulat cu randul, iar dimineata au facut sedinta de partid si m-au pus sa-mi fac autocritica, pe motiv ca sunt curva."
George terminase bancul, dar interlocutorii lui nu radeau inca, mai mult, continuau sa-l priveasca asteptand parca un alt deznodamant. Si cum George zambea si el incurcat, militianul adauga in mod vadit amabil, "Sa-i fi dat si niste pumni dupa ceafa", apoi trecu repede la miezul problemei, "Spuneti-ne si noua, domnul George, cum sa dam de dumneavoastra la Bucuresti, in cazul in care am avea vreo problema..."
Dar George isi pierduse interesul, voia sa urce in masina si sa dispara cat mai repede, o sa le dea un numar la care nu raspunde nimeni si apoi o sa plece fara sa se mai uite inapoi, din acest loc si din aceasta tara. Si pe cand scria pe o bucatica rupta din blocnotesul cu foaie galbena si fina, cum nu mai vazuse nimeni prin Comosteni, simti fierbinteala care ii izbea fruntea in serile de vara petrecute pe asfaltul drumului, ori in cele in care urcase de atatea ori poteca ingusta dintre moara si casa lui Rafaila, dogoarea acelor seri care ii intepau sufletul de la distanta, aducand cu ele globul auriu, tasnit din inima pamantului. Era o caldura venita in valuri usoare, care il chemau si-l faceau sa se simta ca un pom inflorit. Stia ca este acolo si ca il va urma pana la marginea pamantului, asa ca ridicase privirea si daduse de soarele cald si loial, care se rostogolea ca o minge innamolita in miere, moale si duios, pe cerul de aprilie.
Dosarul cu lacat
Nini privea si el printr-o gaura minuscula din hartia albastra, care imblanea geamul camerei sale, din casa lui Virgil Popescu. Se uita de la distanta si-l vedea pe George gesticuland si, dupa felul in care isi misca mainile si isi inclina capul, stia ca spune un banc. Il cunostea pe baiatul lui Costea si pe Costea insusi, se si intalnisera o data, fara ca acela sa-si dea seama cine este cu adevarat Sandu Ion. Parasi apoi fereastra si forma numarul de la Institutul Fenomenelor. Voia sa petreaca in liniste cele 4 zile, nestiut de nimeni si mai ales il cuprinsese o lene calda. Nu mai avea chef sa urce in Dacia de serviciu, care-i aducea aminte, ori de cate ori se uita la ea, de Skoda lui cea draga, tinuta in garaj cu lunile. I-ar fi placut sa stea cuibarit pe canapeaua ca o felie de mar si sa intre pe frecventa nevesti-sii, sa stea de vorba si sa si-o imagineze in biroul ei, privind spre Piazza Jose de San Martin. Ceea ce nici nu era prea mult pentru un om atat de obosit.
Pe sosea trecea o femeie cu un cos in mana, pe fundul caruia se vedeau cateva oua. Ca prin vis, Nini isi aduse aminte ca maine era Joimariul si probabil ca femeia ducea cuiva ouale, poate lui Popa Butescu, sa le vopseasca de Paste. Gandul acesta ii aduse in fata ochilor calcaiele de nea iesind de sub poalele albe si o emotie veche, impachetata in crengi de liliac. Mai privi un timp spre grupul din jurul lui Costea, apoi soseaua care cobora inundata de soare ca o limba de pantofi si, in cele din urma, se hotari sa-l sune pe director. O sa-i trimita cheia si-o sa-i dea toate detaliile. Era curierul cel mai potrivit pentru dosarul cu lacat, in care era adunata toata povestea ingerului sau din moara. Directorul institutului era un om cumsecade, caruia in copilarie ii spunea Pionierul, dar care acum era nea Costica.
- Alo! Sunt tovarasul Sandu Ion. Cu cine vorbesc? Cine e acolo?
Gabriel Neicusoru se emotiona instantaneu, incat abia putu sa spuna, cu fundul gatului inundat de saliva:
- Sa traiti tov Sandu Ion, numai noi suntem aici, adica eu, cercetatorul Neicusoru, portarul si femeile de serviciu, nu, tov director Costica Iancu nu e, toata lumea a plecat sa-si pregateasca hainele pentru defilare. Eu sunt de permanenta, da, sa traiti, da-sa-traiti.
Neicusoru, sorbea cu urechea cuvintele venite prin telefonul verde, repetand ori de cate ori Nini facea cate o pauza, un "Da", cu ochii mariti la maximum, si un "Sa traiti" care se auzea in holul institutului ca o toba, atinsa din greseala.
Fragmente din romanul Fantoma din moara de Doina Rusti, in curs de aparitie la Editura Polirom. Intertitlurile apartin redactiei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
