In urma cu 48 de ani, George Enescu murea in exil la Paris. Imediat dupa disparitia sa, guvernul de la Bucuresti, condus la acea vreme de Petru Groza, hotara ca trebuie facut ceva fara precedent pentru a mentine vie memoria lui Enescu, unul dintre motive fiind acuzele tot mai dure din presa internationala la adresa strategiei agresive prin care autoritatile romane incercasera in ultima vreme sa-l determine pe Enescu sa se intoarca in Romania.
Oricare vor fi fost cauzele care au generat infiintarea Festivalului si Concursului International "George Enescu", important este ca manifestarea a fost inaugurata la 4 septembrie 1958. Maria Cantacuzino-Enescu, invitata oficial la deschidere, trimitea un raspuns diplomat presedintelui primului Festival "Enescu", Traian Savulescu, aflat si in fruntea Academiei RPR: "Va multumesc foarte mult pentru amabila invitatie pe care mi-ati trimis-o rugandu-ma sa fiu oaspete al Comitetului in timpul manifestarilor pe care le organizati in cadrul competitiei internationale in memoria fostului meu sot. Va informez cu parere de rau ca starea sanatatii mele nu-mi permite sa calatoresc atat de mult, dar va rog sa ma considerati prezenta cu inima si sufletul alaturi de dumneavoastra, cei care onorati memoria sotului meu si va daruiti unor teluri atat de nobile. Cu consideratie, Maria G. Enesco".
Se pare ca, la acea data, festivalurile de o astfel de amploare nu erau multe, cel putin in Europa, iar Festivalul "George Enescu" se alatura catorva manifestari care aveau drept centru polarizator numele unui muzician, precum Festivalul "Casals" de la Prades, Festivalul "Menuhin" de la Bath, Festivalul "Britten" de la Aldeburgh sau Festivalul "Ceaikovski" de la Moscova.
Un public format
La momentul 1958, Bucurestiul avea un public de melomani mult evoluat fata de cel existent cu trei-patru decenii in urma. Citind recent cartea Ioanei Parvulescu Intoarcere in Bucurestiul interbelic (Humanitas, 2003), descopeream, reprodusa dintr-un articol din 1929 al lui Mihail Sebastian din Cuvantul, relatarea unei intamplari petrecute in anii '20 la Ateneu, cand programul anunta o lucrare de Enescu, urmata de un cvartet de Beethoven. Printr-o modificare de ultim moment, ordinea a fost schimbata si s-a cantat intai Beethoven, "ceea ce nu a impiedicat o sala intreaga populata cu smochinguri si rochii decoltate, o sala de melomani si stalpi mondeni, sa ceara venirea la rampa a autorului".
In paralel, Jeni Acterian scria in Jurnalul ei, vizand aceeasi perioada: "Cadeau pe jos, rasunator si cu rasunet in nervii mei, tot felul de obiecte: binocluri, face-a-main-uri, posete etc. Instrumente feminine pe cat de inutile la un concert, pe atat de necesare persoanelor snoabe". Dupa pauza, in aceeasi seara: "Enescu a intrat, a fost aplaudat si a inceput sa cante. Dupa cateva fraze, a trebuit sa se opreasca. Afara nu se sunase sfarsitul pauzei si mai tot publicul (cel masculin, care nu poate sa stea mai mult de o ora fara sa fumeze si cel feminin, care doar nu se gatise ca sa nu fie vazut) intra discret si pe varful picioarelor, facand un zgomot ingrozitor. A stat Enescu timp de mai mult de cinci minute cu vioara de-a lungul trupului...".
Intensa activitate a Filarmonicii, a Orchestrei Radio, a Operei, in rastimpul de 30 de ani petrecuti pana in 1958, avea sa se simta in evolutia mentalitatii publicului, care la aceste festivaluri avea sa ia cu asalt salile de concert, impresionandu-i constant pe invitatii straini prin numar, dar si prin atitudine.
Nadia Boulanger declara in 1958: "Dupa parerea mea, publicul formeaza o categorie de oameni de care in general uitam complet. Eu am fost de-a dreptul uimita de participarea publicului romanesc. Pe o caldura torida, sala de concert era umpluta pana la refuz; oamenii ascultau ore intregi si se intorceau din nou; am remarcat entuziasmul, gentiletea si generozitatea acestui public".
Pianistul Iacov Zak afirma tot atunci: "Tot Bucurestiul respira zilele acestea aerul festivalului. Peste tot auzi discutii despre cutare artist, despre cutare concert, despre cutare concurent, primesti elogii, saluturi si iar auzi discutii pasionate - toate dovedesc marea dragoste pentru muzica a poporului roman".
Trei ani mai tarziu, pianistul Aldo Ciccolini era uimit de atmosfera festivalului: "De la sosirea mea la Bucuresti, traiesc intr-o lume a muzicii. E curios sa vezi atata lume entuziasmata, atata lume purtata de un inalt ideal: muzica. Ne aflam aici, la Bucuresti, in mijlocul unei mari familii de prieteni, ne intalnim cu totii, ne salutam... Publicul roman este deosebit de sensibil. De-a dreptul impresionanta este linistea ce se asterne intre o piesa si alta. Publicul te urmareste nota cu nota: sufera si se bucura in acelasi timp cu tine. Pentru mine a fost cu adevarat o experienta extraordinara".
Marele dirijor Sir John Barbirolli declara: "Am revenit la Bucuresti fiindca... m-am indragostit! Da, da, se intampla chiar si la varsta mea. Am indragit publicul acesta entuziast, care stie sa aprecieze muzica buna. (...) Am indragit Bucurestiul".
In 1964, Franz Walter, secretar general al Asociatiei Europene a Festivalurilor de Muzica, afirma: "Am vazut multe persoane asteptand in fata salilor de concerte, deja pline. Am vazut publicul ramanand pana la sfarsitul concertului, dorind sa mai asculte un bis. Am vazut un public imbatandu-se realmente de muzica. Am simtit la acest public o necesitate vitala de a asculta muzica".
Publicul mileniului trei
Asa era publicul in primul deceniu de existenta a festivalului. De atunci, au trecut alte trei-patru decenii. Cum sunt spectatorii festivalului in mileniul trei? Este vorba despre un public care are televizor, CD-player, are acces prin cablu cel putin la un canal de televiziune dedicat exclusiv muzicii clasice (Mezzo) si totusi isi doreste sa fie tentat sa iasa din casa pentru un concert de calitate. Este un public care nu are posibilitati materiale deosebite, asadar poate ajunge la aceste concerte doar daca i se ofera bilete la preturi accesibile (ceea ce, la editia 2003 a festivalului, este, din fericire, un aspect pozitiv). Este un public compus din oameni maturi, dar care nu exclude studentii sau elevii, atunci cand se gasesc formule care sa-i atraga in salile de concert.
Popularizarea editiei 2001 depasea in amploare orice se facuse anterior, publicul era numeros atat in salile de concert, cat si in formula moderna si "populista" a Pietei Festivalului, care demonstra ca adaptarea la mentalitatea publicului modern este esentiala. Din pacate, evolutia principalului partener media, Televiziunea Romana, nu ajungea din urma nici in privinta stilului publicistic, nici in privinta celui al transmisiilor, maniera organizatorica deschisa catre prezent si realitate, audientele TV fiind mult mai mici decat ar fi putut fi la nivel national in cazul unor emisiuni moderne, aduse la zi din punctul de vedere al conceptiei (asa cum se poate face in cazul sportului, de exemplu, la aceeasi televiziune publica).
Publicul mileniului trei si mai ales cel care vine la festivaluri precum acesta, nefrecventand concertele de stagiune, are asemanari cu cel din Jurnalul lui Mihail Sebastian, dar a pastrat si ceva din trasaturile publicului educat din anii '60. Iar daca efortul de a-l atrage catre salile de concerte ar fi constant si nu ar dura doar doua-trei saptamani, o data la doi ani, cu siguranta ca ar fi si mai numeros. Poate este un subiect asupra caruia cei care investesc in Festivalul "Enescu" ar putea medita mai mult de cinci minute. Atunci ar aparea si necesitatea construirii unei sali de concert moderne si de mare capacitate in Bucuresti, itinerariile turneelor marilor interpreti ai momentului nu ne-ar mai ocoli, industria discografica de muzica clasica si-ar intoarce fata si catre noi si, in general, beneficiile pe termen lung ar fi apreciabile.
Dar de ce vorbesc eu despre beneficii pe termen lung? Intereseaza ele pe cineva aici si acum?
Creatia enesciana in festival
De-a lungul celor 16 editii ale festivalului, numarul lucrarilor enesciene incluse in program a crescut constant, de la aparitii simbolice (sapte in anii 1961 si 1976), ajungandu-se la cifre impresionante (recordul fiind promis de editia 2003, cu 26 de lucrari asteptate).
Printre acestea, opera Oedipe a fost programata in 16 variante, nelipsind de la nici una dintre editiile festivalului, incepand cu productia lui Jean Ranzescu, care s-a reluat in distributii diverse de-a lungul primelor editii, si ajungandu-se la cea promisa pentru 2003, in regia lui Petrica Ionescu.
Initial, creatia enesciana a fost abordata doar de catre ansamblurile romanesti, de-abia dupa 1973 invitatii straini incepand s-o interpreteze mai frecvent. S-a inceput cu mai accesibilele Rapsodii Romane, pentru a se ajunge ca, la editia 2003, promisiunile privind versiunile straine ale capodoperelor enesciene sa fie absolut uimitoare. Semnalam ca deosebit de interesante: Rapsodia I si Simfonia I, in interpretarea London Symphony Orchestra, sub bagheta lui Cristian Mandeal; Simfonia de camera cu Britten Sinfonia; Simfonia a III-a cu Royal Philharmonic Orchestra din Londra, dirijor Horia Andreescu; Simfonia a II-a cu Orchestra Sinfonica dell'Academia Nazionale di Santa Cecilia, dirijor Michel Plasson; Trio, Cvintetul cu pian si Octuorul in do major cu Kremerata Baltica, dirijor si solist Gidon Kremer; Rapsodia a II-a cu Royal Stockholm Philharmonic Orchestra, dirijor Alain Gilbert; Uvertura de concert pe teme in caracter popular romanesc in doua versiuni, cu Wiener Symphoniker, dirijor Gerd Albrecht, si cu Orchestra Festivalului "Maggio Fiorentino", dirijata de Zubin Mehta; Intermezzi op. 12 cu Moscow Soloists, dirijor Yuri Bashmet; Vox Maris cu Helsinki Philharmonic Orchestra, dirijor Leif Segerstam; Suita nr. 3 pentru orchestra "Sateasca" cu Orchestra Simfonica din Praga, dirijor Leos Svarovsky; Suita nr. 2 pentru orchestra cu Filarmonica din Moscova, dirijor Yuri Simonov.
Dupa Rapsodia I cu Seiji Ozawa si Simfonia a III-a cu Sakari Oramo la festivalul din 2001, curiozitatea noastra este cu atat mai mare, pentru ca, iata, revenind la editiile din secolul trecut, versiuni enesciene de referinta, semnate de Lord Yehudi Menuhin sau de Ghennadi Rojdestvenski, au inceput sa-si piarda statutul de unicat, spre satisfactia finala a publicului.
Un muzician total
George Enescu s-a nascut in 1881 la Liveni-Varnav, langa Dorohoi, si a murit la Paris, in 1955. A urmat primele studii muzicale intre 1888 si 1894 la Conservatorul Societatii Prietenilor Muzicii din Viena cu J. Hellmesberger Jr., care l-a ajutat sa-l intalneasca pe Brahms.
Intre 1895 si 1899, la Conservatorul din Paris, Enescu avea sa fie elevul lui Marsick si White la vioara, Ambroise Thomas si Théodore Dubois la armonie, Gédalge la contrapunct, Massenet si Fauré la compozitie. Mediul artistic si intelectual din capitala franceza avea sa-i stimuleze facultatile muzicale native.
Printesa Bibescu l-a introdus in cercurile muzicale, l-a prezentat lui Saint-SaA«ns, ca si lui Aâ°douard Colonne, care a dirijat in 1898 prima auditie a Poemei Romane. In acelasi an, Enescu si-a cantat in prima auditie, impreuna cu Cortot, Sonata intai pentru vioara si pian.
In 1900, a aparut pentru prima oara ca violonist la Concertele Colonne. Acesta avea sa fie inceputul unei mari cariere de solist, care nu i-a intrerupt insa activitatea de compozitor. Pentru acesta, una dintre datele esentiale este 1931, cand a fost definitivata opera Oedipe, care il preocupase pe Enescu timp de treizeci de ani si a carei premiera a avut loc la Opera din Paris, in 1936.
In 1937, s-a casatorit cu principesa Maria Cantacuzino. Dupa al doilea razboi mondial, Enescu a mai participat la Bucuresti la interpretarea integralei cvartetelor de Beethoven, iar dupa ce a plecat in exil, a lucrat la ultimele sale creatii: Cvartetul de coarde nr. 2 (1950-1953), Simfonia de camera pentru 12 instrumente soliste (1954) si poemul simfonic Vox Maris (1950).
Enescu a fost un muzician complet si un eminent profesor de vioara. Aureola de interpret a facut prea des sa fie uitata profunda originalitate a compozitiilor sale. In lucrarile lui, Enescu s-a inspirat din folclorul tinuturilor natale, dar evolutia sa a reflectat o tendinta catre utilizarea din ce in ce mai sublimata a acestuia. Folclorul avea inca un rol pitoresc in cele doua Rapsodii Romane (1901). Dar, cam in aceeasi epoca, apare mai bine stapanit in Simfonia I (1905), care utilizeaza limbajul sfarsitului de secol al XIX-lea, in Sonata a doua pentru vioara si pian (1899), in Octuor (1900) sau in Dixtuor (1906). Dar Sonata a treia pentru vioara si pian “in caracter popular romanesc" (1926) este cea in care geniul enescian straluceste cu adevarat: aici folclorul este sublimat, cantul viorii izbucneste, in intregime inventat, ca intr-o improvizatie libera.
In aceasta asimilare "organica" a folclorului, Enescu utilizeaza o scriitura indrazneata, incluzand cautari timbrale ce ne duc cu gandul la SchA¶nberg si Webern sau sferturi de ton pe care le gasim in Oedip, cheia de bolta a creatiei sale. Ultimele lucrari, Cvartetul de coarde nr. 2 si Simfonia de camera, fac apel la o forma ciclica, in care ideile muzicale se pastreaza de la o parte la alta, se metamorfozeaza progresiv si nu se dezvolta complet decat la sfarsitul intregii lucrari.
Faptele vorbesc
16 editii de festival
I - 4-22 septembrie 1958; II - 9-22 septembrie 1961; III - 5-22 septembrie 1964; IV - 5-22 septembrie 1967; V - 5-21 septembrie 1970; VI - 11-18 septembrie 1973; VII - 11-20 septembrie 1976; VIII - 20-29 septembrie 1979; IX - 16-26 septembrie 1981; X - 17-27 septembrie 1985; XI - 16-26 septembrie 1988; XII - 5-29 septembrie 1991; XIII - 7-23 septembrie 1995; XIV - 6-20 septembrie 1998; XV - 8-28 septembrie 2001; XVI - 12-24 septembrie 2003.
Concursul international
Initiat in 1958, concursul a existat doar la primele editii, fiind reluat abia dupa 1990, chiar si aceasta istorie postrevolutionara suferind destule "variatiuni". Dintre laureatii editiilor de inceput, ii amintim pe violonistii Stefan Ruha, Stefan Gheorghiu, Silvia Marcovici, pe pianistii Valentin Gheorghiu, Dan Grigore, Radu Lupu, iar dintre cantaretI - pe Dan Iordachescu, Ileana Cotrubas, Marina Krilovici, Viorica Cortez, Ionel Pantea, Pompei Harasteanu, Eugenia Moldoveanu sau, din afara Romaniei, pe pianistii Li-Min-Quiang (China) si Elisabeta Leonsakaia (Georgia). Dupa '90, Dan Claudiu Vornicelu, Daniel Goiti, Dan Dediu, Alexandru Tomescu, Roxana Briban, Marius Brenciu sunt alte nume care au avut o ascensiune remarcabila ulterior concursului. Sectiunilor vioara, pian si canto li s-au alaturat, in 1991 si 2003, sectiunea compozitie. Chiar daca valoarea premiilor a fost stimulativa, concursul a fost frecventat in general de muzicieni din estul Europei. Juriul editiei 2003 este compus din nume importante ale vietii muzicale internationale, dintre care le amintim pe cele ale presedintilor - soprana Christa Ludwig, pianistul Lazar Berman, violonistul Dmitri Sitkovetski si compozitorul Stefan Niculescu.
Simpozionul "Enescu"
Aparitia in programul festivalului a Simpozionului International de Muzicologie a fost mai tarzie, datand din 1967. Prima editie s-a bucurat de o participare internationala consistenta, intre conferentiari gasindu-se Mihail Jora, Marcel Mihalovici, Marc Pincherle, Zeno Vancea, Georges Auric, Tudor Ciortea, Erick Schenk, Vasile Tomescu, Stefan Niculescu etc. Intrerupt la editiile din 1970 si 1973 (din motive financiare), simpozionul s-a reluat cu participare nationala in 1979, la centenarul Enescu din 1981 bucurandu-se de peste 40 de invitati, inclusiv din strainatate. In 2003, Simpozionul International "George Enescu" se va desfasura intre 12 si 14 septembrie, iar selectia si tematizarea acestuia va fi girata de muzicologul Valentina Sandu-Dediu.
Prime auditii enesciene
De-a lungul timpului, festivalul a contribuit si la prezentarea in prima auditie a unor creatii enesciene. Alaturi de Oedipe - prezentat in premiera romaneasca in 1958, la prima editie a festivalului, cu David Ohanesian in rolul principal, in ceea ce avea sa se dovedeasca longeviva montare a lui Jean Ranzescu de la Opera din Bucuresti -, putem aminti poemul simfonic Vox Maris si Cvartetul cu pian nr. 1, cantate in prima auditie in 1964, Trio-ul in la minor pentru vioara, violoncel si pian in 1967, in 1988 o parte de cvartet de coarde in Do major, iar in 1998 prima versiune a Simfoniei a V-a.
Recorduri in festival
Dintre personalitatile straine prezente la manifestare, exista cateva nume care revin de mai mult de trei ori: Henryk Szeryng, Zubin Mehta, Ghenadi Rojdestvenski, Yehudi Menuhin, Lawrence Foster, iar in 2003 lista acestora se va amplifica. Cat despre marii muzicieni romani, peste cinci prezente au avut dirijorii Constantin Bugeanu, Mircea Basarab, Cornel Trailescu, Iosif Conta, Marin Constantin, Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Mircea Cristescu, dar si solisti precum Stefan Ruha, Ion Voicu, Valentin Gheorghiu sau Radu Lupu.
Opinii
Violonistul David Oistrah (1958)
Personal, sunt foarte bucuros sa dau iarasi concerte in Bucuresti, in fata publicului pe care nu l-am uitat... Festivalul si concursul sunt foarte bine organizate si cred ca Enescu ar fi fost foarte fericit sa stie ca in capitala patriei sale, in cinstea sa, se desfasoara manifestari de asemenea amploare. Eu cred ca, daca George Enescu ar mai fi trait, ar fi fost foarte multumit de felul cum a fost organizat festivalul si de importanta pe care o capata in viata muzicala internationala.
Compozitorul Georges Auric (1961)
Festivalul este demn de numele celui caruia Romania stie sa-i cinsteasca intr-un chip atat de desavarsit geniul nepieritor... In decurs de mai bine de o saptamana, am putut sa audiez zilnic concerte si spectacole dintre cele mai diferite. In fiecare seara, in salile unde se prezinta programe de o varietate si o calitate intr-adevar surprinzatoare, am regasit acelasi public cunoscator si entuziast. (...) Vedeti, la Enescu mi-a placut intotdeauna puternica amprenta nationala a operei lui... In acelasi timp, culoarea ei locala nu o face sa fie strict locala din punctul de vedere al accesibilitatii. Enescu e un mare maestru al muzicii universale. Cum as mai putea spune? O admirabila privighetoare care canta pe intelesul tuturor din frunzisul copacului adanc infipt in solul romanesc.
Compozitorul Marcel Mihalovici (1970)
Il vad aici in fotografii, pe socluri, sobru, ingandurat. Nu era asa. Il stiu, mi-a ramas in minte extrem de vesel, plin de umor; ii placea atat de mult sa rada! Era in 1954... Am fost chemat de sotia sa cand Enescu a avut atacul de cord. Am intrat in apartamentul de la parter, statea pe rue de Clichy, la nr. 26. Mana ii atarna moale, i-am luat-o, era intuneric, credeam ca a murit. Deodata, cu o voce alterata, m-a intrebat: "Cine esti?" Recunoscandu-ma, mi-a spus: "Vezi, mi s-a intamplat asta ieri, cand dadeam lectia unei violoniste americane. Cred ca nu voi mai putea vorbi. Mai bine asa, voi spune de acum inainte mai putine fleacuri". Era in aceasta miscatoare marturisire, plina de un umor tragic, ceva din personalitatea maestrului, din personalitatea sa umana, facuta in primul rand dintr-o profunda si nobila simplitate si modestie.
Pianistul Nikita Magaloff (1979)
Imaginea care imi staruie in minte despre George Enescu este aceea a unui om minunat, a unui muzician cu o extraordinara forta de cuprindere a intregii muzici. Mi-l amintesc, demult, cantand unui grup de muzicieni Simfonia neterminata de Schubert, intr-o transpunere pianistica ce se nastea in chip miraculos in fata noastra, de o inspiratie ce nu mi-a fost dat sa mai aud. Era muzicianul universal si de aceea cinstirea sa prin festivalul international ce-i poarta numele este un omagiu binemeritat. Sunt fericit ca ma aflu la Bucuresti in aceste zile sarbatoresti si doresc sa spun ca am adus cu mine, in afara omagiului pentru Enescu, amintiri de nesters despre dragi prieteni romani - Clara Haskil si Dinu Lipatti -, care m-au facut sa inteleg si sa apreciez caldura sufleteasca a poporului lor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
