Cheful meu şi curiozitatea mease stingeau de la o zi la alta. Şi zilele treceau şi nimeni nuincerca să trăiască altfel, să se poarte altfel şi să simtă altfel,să-şi presare viaţa cu câteva mici schimbări şi să se ia prinsurprindere de câteva ori, să leşine de bucurie sau să facă un gestnecugetat.
A mai fost un moment când amcrezut că lucrurile se vor schimba. Era o zi rece şi pământie cafaţa administratorului nostru de bloc. Nu aveam nici un chef s-oduc pe Dixi in parc, să-i suport toate sclifoselile şi toanele.Dixi e o shih tzu veritabilă pe care am găsit-o in parcare la mallacum vreo doi ani. Era incredibil de murdară şi mirosea ingrozitor.Am luat-o acasă, am spălat-o, am periat-o şi am dus-o la doctorpentru că şchiopăta. Doctorul mi-a spus că ii căzuse o unghie şi,după o examinare atentă, i-a mai găsit şi o ciupercă după o ureche.Aşa că s-ar putea spune că relaţia noastră a inceput prost. Eusuflându-i in bot toată ziua, iar ea exersându-şi capriciile pebunele mele maniere. Zi de zi, ceas de ceas, fără cea mai micăremuşcare.
Odată şi-odată trebuia dezlegatmăgarul de la gard. I-am aruncat mingea de tenis inspre aleea dinspatele blocului lui Horaţiu. Fandosită şi credulă, Dixi s-arepezit după ea şi a dat nas in nas cu un buldog francez. Pentrucâteva clipe s-a oprit contrariată, dar a avut timp să mai arunce oprivire in spate, spre mine. Buldogul i-a dat un ocol, s-a apropiatde ea şi a amuşinat-o, mişcându-şi coada scurtă intr-un ritmameţitor.
- Stăpânul tău ştie in ce halarăţi când eşti emoţionat? l-a intrebat Dixi, fiind sigură că aretoată susţinerea mea.
Şi stăpânul lui, nimeni altuldecât Horaţiu, chiar părea să ştie ceva despre afecte, emoţii şialte alea:
- Nu e timid, e doaremotiv.
- Cred că e exact invers, amspus eu.
- Darwin spunea că şi maimuţeleroşesc sub efectul emoţiei, a incercat să şarjezeHoraţiu.
- Darwin a cunoscut prea multemaimuţe, i-am spus eu destul de indiferentă.
Apoi am incercat să schimb vorbaşi, fără să-mi explic prea bine de ce, am inceput să fac paradă decunoştinţele mele in materie de câini de companie. Mi-a răspunsmonosilabic, fără tragere de inimă:
- Il cheamă Rocco. Ştii,Rocco şi fraţii săi al lui Visconti.
Ce să spun, suntem cultivaţicarevasăzică. Primul impuls a fost să laud frumoasele urechi deliliac ale lui Rocco, dar m-am abţinut in ultima clipă. In fond,tirbuşonul n-avea nici o vină. Şi câinele Rocco, mai liniştit şimai demn de data asta, de parcă mi-ar fi inţeles generozitatea, s-aintors spre Dixi:
- El e un timid in toatăregula, nu un emotiv. Dar asta nu cred că se poate vindeca. Ai unnăsuc nostim, să ştii.
Pentru câteva clipe am simţit căDixi e străbătută de un fior. Am tras-o de lesă şi mi-a trecut prinminte că mai bine nu intram in vorbă cu Horaţiu, că ar fi fost maisănătos să ne prelingem unul pe lângă celălalt, fără să ne spunemun cuvânt, chiar dacă din greşeală sau neatenţie ne-am fi atinsunul de altul.
Am trecut pe lângă el şi pelângă nedumerirea lui, pe lângă teribila lui lipsă de imaginaţie şimi-am văzut de drum. Dixi a intors capul pentru o clipă şi am pututsă aud desluşit:
- Poate ne mai vedem,păpuşă.
De ce te-ai intors, nefericito?m-am gândit să-i reproşez lui Dixi slăbiciunea. Şi in momentul ălami-am dorit să se prăvale cerul pe mine, să se despice pământul şisă mă acopere, iar Dixi să se transforme intr-un fuior de fum,intr-o plantă urât mirositoare sau intr-o reclamă la o bereautohtonă. Ce educaţie! Câte ore şi zile şi nopţi pierdute!Câtă…
- Păpuşă să-i spui luistăpân-tu, sirop de tuse! s-a intors Dixi spre buldogul care nu seaştepta la o aşa replică. Eşti o eroare ecologică,titirezule!
Dumnezeule mare, Dixi! Cum amputut să mă indoiesc de tine, cum am lăsat să-mi treacă prin mintemăscările alea la adresa ta?
Am pornit-o agale pe alee, fărăsă ne uităm in urmă. Buimăceala şi naivitatea pluteau in spatelenostru şi se izbeau de asfalt cu un zgomot cristalin,neverosimil.
Aţi putea să mă intrebaţi ce măfăcea să-mi pierd timpul cu un individ atât de plictisitor. Cred cănu-mi păsa prea mult pentru că puteam să renunţ in orice clipă. Darmai era ceva. Era şi gândul că dacă aş fi reuşit să-l scot dincasă, din balconul lui cu geam termopan, dintre cărţile lui aşezatein teancuri gata-gata să se prăbuşească, dintre ticurile şiobişnuinţele lui anoste, mi-aş fi inchipuit că trăiesc. Aş fiincercat sentimentul ăsta de-adevăratelea. E o experienţă pe caremerită s-o incerci.
Sunt oameni pe care-i intâlneştidin intâmplare şi nu te poţi opri să te intrebi dacă au fostinvăţaţi să se bucure de ceva in viaţa lor.
Inainte de a lua o hotărâre,mi-am spus să-l mai urmăresc o dată, să stau pe urmele lui ziuaintreagă şi poate in cele din urmă vom intre in vorbă, poate că laun moment dat chiar mă va recunoaşte.
Acum când mă gândesc, am ostrângere de inimă. Poate că nu se intâmpla dacă nu mă hotăram să-lurmăresc in ziua aia. Poate că lucrurile şi-ar fi urmat cursulliniştit, şi indiferent, şi monoton.
Nu era prima dată când ilurmăream. O mai făcusem de vreo două ori, conducându-l până la RCSBank, unde lucra. Intr-una din zile l-am aşteptat in părculeţul dinfaţa clădirii, acolo unde obişnuia să-şi mănâncesandviciul.
Horaţiu şi-a intors pentru oclipă capul de parcă ar fi vrut să caute pe cineva din priviri. Saupoate simţise că e urmărit. Am făcut şi eu imediat o piruetă spre ovitrină in care erau două manechine vii. Au inceput să se poarte şila noi. O tâmpenie! Să te scoli la ora şase pentru ca la optjumătate să fii gata să te priponeşti intr-o vitrină, cu un zâmbetingheţat pe buze mi se pare o mare nerozie. Şi un mod imbecil dea-ţi câştiga existenţa. Băiatul avea vreo nouăsprezece ani, nu maimult, fata era mai bătrână, să fi avut douăzeci şi doi, douăzeci şitrei. Stăteau acolo neclintiţi, cu feţe rigide şi privirile goale.Fata se dăduse cu prea mult fond de ten, o culoare imposibilă dupăcum se vedea prin vitrină. Băiatul mi s-a părut simpatic. Nu seputea abţine să nu clipească, o făcea foarte discret, dar n-areuşit să mă păcălească. Am stat pironită cu ochii pe el, l-amsâcâit, m-am strâmbat şi am scos limba la el. Cred că s-a simţitatins in amorul propriu pentru că după un timp n-a mai clipit saucel puţin nu mi-am mai dat eu seama.
L-am văzut pe Horaţiu cum atraversat strada şi a pornit spre centru cu pas grăbit ca şi cumm-ar fi ştiut in spatele lui şi ar fi vrut să-i pierd urma. M-amţinut după el la o distanţă mai mare de data asta. Mă amuza mersullui şi aveam o teribilă senzaţie de bine. Călca puţin săltat,picioarele abia de atingeau pământul, iar capul impins inaintepărea să dea o bătălie disperată intr-o ultimă incercare de apărăsi trupul. Aveai senzaţia că la primul hop chiar asta se vaintâmpla, că bila aia uşor lunguiaţă, infăşurată intr-o claie depăr, va ţopăi de câteva ori, se va rostogoli pe trotuar, apoi vadispărea in prima rigolă.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
