Nuovo Cinema Paradiso
Când eram mica, ma duceam cu câteva prietene sa ii vedem pe veteranii de razboi, bunicii celor ca mine, oameni pe care ii intâlneam aproape zilnic pe strada. Batrânul de lânga casa noastra avea vreo 80 de ani, mirosea rau, nu mai vedea bine, iar noi, ajunsi in casa de chirpici, plasa si beton, ceream cartofi cruzi decojiti. Stiam din revistele pe care le citiseram ca sunt buni, ca asa manânca oamenii strâmtorati, iar acesta era un semn de aventura. Mi se parea ca vad multa saracie in jur, ca si cum ma târam spre transee, ca si cum sapam adânc in pamânt, ca si cum voiam sa respir câte o gura de aer. Am luat o inghititura de cartof dulce-acrisor si am ascultat povestirile batrânului. Isi rasfira insignele de razboi, iar noi le aveam pe toate la discretie asezate pe o patura, mult fier si ace colorate, steme si simboluri in care scurmam. Metalul era rece, culorile amestecate, noi avizi, citeam URSS si CCP pe ele. Cu cât erau mai aurii, cu atât ne trezeau mai tare pofta de a le fura.
Cartofii dulci de ieri nu mai seamana cu aceia pe care ii gust astazi, când plecarile catre directii diferite imi deschid sufletul, fara teama de noutati si schimbari, iar dintre lucrurile de care mi-e teama, e doar moartea asta simpla si clara.
Sunt alcatuita din lucruri stralucitoare, din iubiri fragile, un manunchi de sentimente si iubiri confuze, o carte pentru morti, un leitmotiv si dorul atât de navalnic când tu nu mai apari. Nu pot fi constrânsa in iubire, nu pot fi inconjurata, izbesc in mulajul acesta precum un animal nebun.
*
Sunt prea mare acum, imi curm suferinta dând drumul la acceleratie, fortând limita masinii, intrând pe contrasens, injurând, nu ma dau la o parte din calea trecatorilor. Azi era sa omor un copil.
Acum, in bratele mele, in drum spre doctor nu am decât corpul lui in brate. Ma uit la el si toata suferinta mea i-am dat-o lui, e pregatit sa moara. Ii fac perfuzii si bag in el arsenalul stiintific de glucoza, calciu si iubire. Câte o seringa si câte un tipat scurt pentru fiecare durere de-a mea.
Copilul era imbracat in roz, tatal a lovit masina cu putere, i-a dat cu piciorul, a sarit pe portbagaj si a izbit-o cu pumnii. Putea sa dea si in mine, sunt amorfa, nu am nici un sentiment, doar golul si drumul spre casa din Rusetu, traiectoria algoritmica catre apa statuta, catre mirosul corpurilor tinere de copil. Moartea nu are miros uman, masina se zgâltâie sub pumnii mari ai tatalui, fetita e ridicata instinctiv in sus, peste capota. Nu am lovit-o tare. Nu era trecere de pietoni, nu e trecere prin inima mea, nu vreau sa moara copilul, vreau sa ajung acasa si sa uit totul. Injur, injur, stres, asteptare, Sigrid.
Viata se scurge din mine mai repede decât din altii, animale abuzate, colivii si custi pentru toti. Imi bag acele sub piele, absorb toata suferinta copilului, deschid sticlele de vin, ma imbib. Si inca nu miroase a moarte.
*
Caietele de muzica de când eram in scoala generala au fost transformate in albume. Cu forma lor patratoasa si curata, erau cele mai bune locuri unde un copil putea tine decupajele din revistele de cinema. Puneam lânga fiecare actor explicatii, foloseam un adeziv bun ca sa nu dispara poza si incercam sa ma documentez, ca sa-i pun pe perechi. Indragostitii cu indragostitii, cowboy-ii la cowboy, Audrey Hepburn in Roma, Romy Schneider in bratele lui Alain Delon. Citeam apoi câte ceva despre viata lor si din când in când trebuia sa schimb cuplurile. Trebuia sa rup pagini si sa lipesc altele noi in loc.
Pe prima pagina a caietului se gasea intotdeauna imaginea gongului si a leului care racnea la inceputul filmelor. Era definitorie pentru cinematografia ca o banda desenata cu personaje mai mari, a copilariei.
*
Astazi, singurul film care se deruleaza pentru mine este cel al prezentului, când trebuie sa ma impac cu trecutul si cu cei care au iesit din acest talmes balmes al schitarii rapide, pe o foaie de desen poroasa, in care nici un carbune nu mai poate imbâcsi trecerea lor rapida prin viata mea.
La telefon raspund cu o voce sparta, asa cum o am in fiecare dimineata, când imi trebuie mai mult de 2 ore sa ma dezmeticesc.
Esti acasa? Putem sa ne intâlnim mai incolo, sa te iau si sa mergem pe undeva?
Acest pe undeva ma intriga, am nevoie sa stiu unde merg ca sa ma pot pregati. Ca orice fata care se apropie de cei 30 de ani ca de o boala incurabila, nu mai imi e usor sa trag niste blue jeans pe mine si un tricou, sa-mi smotocesc parul si sa ma machiez pe fuga. Am nevoie de un intreg ritual, de niste tabieturi bine incrustate si de o gura de aer.
La cât? Unde te-ai gândit sa ma scoti?
Probabil sunt enervanta adresând intrebarile astea seci si punând lacate celuilalt, incercând sa nu par prea bucuroasa de invitatie. In fond, ne stim de 4 ani, iar singurele contacte au fost invaluite in misterul acelei amicitii afectuoase. Putem pune pe seama intâmplarii expansiunea mea, a lui si jocurile de seductie cu inteles dual.
Fata in fata cu dorinta de comunicare normala dintre un barbat si o femeie, devenim amândoi niste circari.
Pai ai vreo preferinta? Te las pe tine sa alegi.
Bucuria mea se estompeaza, nu-mi place sa fiu pusa in situatia sa aleg, raspunsul agresiv care imi trece prin cap acum e: Da, o sa mergem pâna la capatul Pamântului, daca sunt cu tine, va fi totul perfect.
Ii spun pe o voce ironica: Vedem noi, mai intâi sa vina, gasim ceva dupa aceea.
Nu suport nesiguranta si nici postura in care sunt pusa. Nu-s eu barbatul care face alegerile, imi place sa fiu luata prin surprindere, sa simt atitudinea regnului masculin, la naiba cu intâlnirile si cu obisnuirea treptata cu un alt om.
*
Pe strada intunecoasa din fata blocului, copacii si tacerea cartierului de batrâni ma protejeaza. Nu poate fi nimic vulgar in timiditatea pe care locurile astea o imprima intâlnirilor noastre. Seara de seara ma insoteste pâna in fata intrarii in bloc, vorbim in soapta si intâlnirile se termina cu niste gesturi timide in care asfixiem bucuria. Nu ne dam frâu liber sentimentelor, nu facem gesturi de apropiere, totul e diluat si eteric. Hranim astfel imaginatia fiecaruia si asteptam urmatoarele intâlniri cu sufletul la gura.
Dupa ce ne despartim vorbim pe net, ne punem un fundal care ne lasa sa ne bombardam cu sunete când protestam impotriva celuilalt. Cuvintele nespuse pliseaza gândurile noastre ca pe niste flori.
Acest ritual intunecat de seductie se incheie pe la doua noaptea. Imi trimite melodii si ma invita la dans. Sunt stângace, nu stiu sa ma misc pe ritmul melodiei si ma ajuta. Imi ridica o mâna, apoi cealalta, pe rând; e greoaie, ca si corpul meu mare, de care ma feresc. In intunericul din spatele monitorului, nu vede nici unul stângacia asta care se urneste ca un pui de pisica fara ochi. Dorinta ma indreapta fara voia ei in bratele lui, imi imaginez miscarile sacadate, timiditatea si pulsiunea interioara care ne stranguleaza. Nu mai spunem nimic. Melodia s-a terminat.
Tu poti fii cea pe care o iubesc, dar acum sunt prea ocupat sa asez puzzle-urile vietii de dinainte in ordine.
Ne aruncam unul pe altul inapoi temerilor si disperarilor, nu inaintam, ne blocam in limbajul adolescentin, cautam reversibilitatea cu putere. Stim amândoi ce e nestatornicia asta grotesca care ciopârteste si care apropie pe neasteptate. Avem nevoie de bruscari si delicatete ca de doua organe care se chinuiesc sa creeze un corp de adult. Nu suntem nici unul, eu cu boala celor 30 de ani, el cu trecutul in care nu exista decât iubitul incestuos al amintirilor mele. Il aleg pe Aurel de fiecare data, respingând oamenii care ii seamana. E cea mai reala relatie pe care am avut-o pâna acum. You could be my unintended…
*
In urma cu mult timp, când ma pregateam pentru o baie in care voiam sa imi adorm toata adrenalina de peste zi, când ma foiam ca un titirez care nu mai reusea sa se calmeze si nu ma puteam concentra la nimic, obiceiul vulgar de a-mi lua telefonul cu mine a pus capat ritualului de imbaiere. Vocea de la capatul firului era sprintara, necunoscuta, ca o gluma in care incercam sa ma las prinsa. Ma intreba daca pot sa ma duc in nu stiu ce loc intr-o miercuri. Nedumerita, i-am raspuns ca pot joi, atunci e singura zi in care trec pe acolo. Din nou nedumerire. Tu esti Sigrid?
Da!
Ce voce ai, ai patit ceva? Dupa atâtea insinuari tâmpite, care ma faceau sa cred ca cineva imi strica intentionat echilibrul si asa precar al increderii in mine, nu mi-am dat seama ce se petrece. Mai intâi imi punea la indoiala identitatea, apoi vocea... ce naiba se intâmpla?
Momentul era la fel de penibil, dezbracata pentru dus, cu mâna plina de sampon pe tastele mobilului. Telefonul s-a intrerupt dupa câteva minute. Am rasuflat usurata, n-am inteles nimic, daca fusese o greseala sau nu. Erotismul discret al momentului dintre mine si cel fara chip l-am uitat incet. Baia mi-a incalzit din nou simturile si le-a facut mai putin vigilente.
*
Din când in când ma deprima felul lui de a fi. Acum e cald, imi scrie mesaje care ma fac sa le citesc de zeci de ori, obsesiv, apoi se rupe de umanitatea asta. Nici daca l-as sufoca nu m-ar mai baga in seama. Nu stiu prea multe despre el, când este intrebat, vorbeste despre foste sau despre femei ca despre ceva existent pe pamântul asta si atât. Nu vrea sa se insoare, nu vrea sa se lege de nimeni, nu suporta gândurile duplicitare si pare ca se ghideaza dupa niste principii clare. Pentru mine e insa un necunoscut de care m-am legat afectiv orbeste, ca si cum ma caut pe mine pe drumul dezlânat pe care ma face sa merg. Are ceva din Aurel, are ceva din mine si are nestatornicia. Adi este pentru mine barbatul cu sufletul impartit in iubiri alunecoase, in care batatorind cu picioarele, ma strecor si eu sa ii adulmec consistenta.
Ne facem declaratii si atât. Ne apropiem si apoi fugim. Ieri seara ne-am uitat la Nuovo Cinema Paradiso. Eram gata sa adorm pe canapeaua micuta, unde, intinsi unul lânga altul, corpul meu mare il strivea pe al lui. S-a purtat cu mine de parca eram o mica aratare bizara de care trebuia sa aiba grija. Mi-a aratat toate colturile casei lui, toate suvenirurile, toate lucrurile la care tinea, mi-a spus povesti despre lucruri si despre biblioteca. Dormitorul, cu jaluzele de bambus, lampa adusa de peste mari si tari, gadgeturile si pietrele. M-am ferit de aceasta intimitate, cu gândul tot timpul la reversibilitatea mea. La reversibilitatea lui. Mi-era frica. Gândul legat de compatibilitate si de o usoara dominare din partea lui mi-a incetinit reactiile normale. Nu stiu daca mi-a fost teama ca imi vad unchiul in el sau ca, fiind ca mine, ma va parasi.
Nu ne-am sarutat. M-a condus pâna acasa, am trecut de blocurile cetoase, de cimitir, de tramvaiele adormite. In fata blocului, casa mea neprimitoare ca si mine si-a inchis usa inainte sa se dezmeticeasa. Pentru el sunt eterica, sunt doar un copil de hârtie caruia ii place sa se joace pe dinafara lumii reale.
Un nuovo cinema paradiso refacut, in care, peste inca 30 de ani, nu mai gasesti nimic. Daca nu intri la timp, cele câteva bucati de suflet incep sa se estompeze. Azi ma hotarasc sa fiu doar Sigrid si pozele sa ramâna pe loc, pentru ca nu am ce sa le adaug. Nici o subtilitate, nici un fior, doar teama de esec.
*
La putin timp dupa acest episod Adi mi-a marturisit ca Stii, eu te-am sunat atunci... am cerut numarul tau unui prieten si in loc sa-mi dea numarul Sigridei XX mi l-a dat pe al tau. Ce coincidenta, nici nu ne stiam atunci.
De fiecare data stiu ca lucrurile nu-s intâmplatoare, oamenii nu vin si nu pleaca, si semnele sunt peste tot. Fetita imi spune ca in fata ei se afla un mare copac galben... ca e toamna, ca doar panterele nu se opresc niciodata din jocul acesta al seductiei. Eu seduc acum doar frânturi din trecut, pozele ca un evantai pe care trebuie sa-l mai scuturi ca sa iti aduca boarea linistitoare.
Va urma
"Cartea e tulburatoare, peste masura. Expresia e câteodata a unui narcisism stângaci si impudic, cu mângâieri nesigure ale propriului trup —uneori imi venea sa-ti arunc un halat sau ceva ca sa-ti acoperi goliciunea. Perversiuni mentale si ale simturilor de o puritate greu de mimat. Cautarea fetitei (cu sau fara o mie de riduri), gasirea ei in fragmente, sinestezii, contraste imperceptibile. Daca intr-adevar copiii nu fac diferenta dintre adevar si minciuna, atunci pesemne de aceea cand spun vorbe mari ne fac sa zâmbim sau sa râdem cu ingaduinta: vor vedea ei mai târziu... Asa si cu Sigrid, copilul vesnic, dar râsul ne ingheata pe intentie când citim Totul incepe cu moartea! Pentru ca moartea e unul dintre toposurile cartii... Un alt topos e pendularea intre Constanta si Bucuresti, intre bunici si parinti, intre dragoste si pavaza amintirilor si indiferenta amenintatoare (parintii priveaza de amintiri). Daca Sigrid ar fi numai o fetita care se rasfata singura din lipsa de alternativa, cartea nu ar fi decit monografia, cu limpezi dâre de mizantropie si chiar ingenuu masochism, a unui moft, mai mult sau mai putin acceptabil. Dar e cu totul altceva aici. Fetita, ca si Oskar Matzerath din Toba de tinichea a lui Gunter Grass, decide sa nu mai creasca, pentru ca probabil ar pieri, neavând imunitate la lumea adulta, la ceea ce nu e amintire ci un prezent dezamagitor si, ce e mai inspaimântator - un viitor hâd. Arta literara, cu sofisticate si aproape ametitoare intorsaturi poetice, se muleaza pe trupul gol al copilului-femeie ce ni se infatiseaza in toata splendoarea lui aeriana, de neatins" (Dumitru Radu Popa).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
