Suicidal Tendencies
Am uitat cum era atunci când lucrurile veneau natural, când nu ma gândeam la o continuare reala a lor. Când ma trezeam bucuroasa si in jurul meu lumea se desavârsea ca un prompter intesat cu vesti bune.
Din Adi ramân cu senzatia de alunecare, de neimplinire, cu dorintele in alerta. Când nu e vorba de el, este vorba de Aurel, când nu e vorba de Aurel, e vorba de Tudor si de toate personajele care au crescut in imaginatia mea ca niste poze puse sub lupa.
- Vrei sa-ti bei mâine dimineata cafeaua cu mine?
- He he, as vrea dar plec din Bucuresti. Next week?
Simt nevoia de o imbratisare, sa ma afund in tot carnalul din imaginatia care se simte exacerbata, urâta, mare, invinuitoare. Nu am inteles niciodata de ce trebuie sa astept ca omul de lânga mine sa faca primii pasi. De ce eternul joc de-a soarecele si pisica al seductiei se rasfrânge asupra emotiilor. Barierele pe care le consolidam de fiecare data pentru a ne proteja de esecuri, de banalitati, de un final deschis.
In urma mea ramâne imaginea lui Tudor intins pe caldarâm, a lui Adi sarutându-i pielea lichefiata si hainele de o sobrietate inumana. Nu pot sa-l las sa ma ia si pe mine cu el. Mama imi asaza capul mic de vietate ranita la ea in poala, ma mângâie pe cap cum n-a facut-o niciodata in copilarie. Imi spune sa ma hotarasc cât vreau sa prelungesc starea asta. Pe cine aleg, pe mine sau pe el.
Din caldura cuibului in care intru ca o nestiutoare, cuvintele ei ma hranesc, ma obliga sa aleg partea mea buna si sa ma apar. Instinctele cele mai egoiste si primare ies la suprafata, ma voi alege pe mine. Ma retrag din acest sotron cu figuri promiscue ale mortii, ies din cerc si iau prima inghititura de aer proaspat.
Când nu mai pot continua nimic in viata reala, visez mult. Imi visez adolescenta care e ca un leagan unde zac toate figurile dominatoare ale barbatilor. Ei mi-au schimbat traseul lin al imaginatiei copilaresti si sunt reperele catre care ma intorc atunci când vreau sa gasesc o stabilitate a emotiilor. Imi imaginez casa lui Gaudi ca si cum ar fi a mea. Am 17 ani. Ma plimb intr-un parc Guelle cu animale fantastice si bucatele de mozaic colorate, in care serpii si dragonii ce supravegheaza fiecare colt al refugiului seamana foarte bine cu capetele care imi ies mie acum din inconstient. Ma bucur enorm sa-mi revad iubitii. Câte o noua creasta de cap de barbat, o noua aplatizare a sa atunci când ma trezesc dimineata si mersul fara tinta prin umbrarul de unde imi aud doar instinctele chemându-ma.
Oare ce s-a ales de ei, de mine, cât de important e sa-mi pavez noul cuib in care locuiesc, cu figurine brutale? Iubirea in adolescenta era un vâslas alaturi de care urcam nepasatoare, caruia ii ceream sa ma poarte si mai adânc in lumea adultilor, sa ii miros, sa le simt pielea diferita de a mea, zâmbetul diferit de al meu si caracteristicile necunoscute. Inca simt lumea aceea ca pe un organ care imi este plasat undeva in corp, care ma ajuta sa traiesc.
In noaptea asta am stat pe nisip cu Adi, la Mamaia, iar lumina felinarelor de pe plaja ne-a ascuns corpurile. Pe patura rosie, orele au trecut extrem de repede. Nu am avut nici o alta dorinta decât aceea de a gusta din cel de lânga mine. Respiratia toxica, dioxidul trecut de la unul la altul. Ii luam sufletul altui baiat de 17 ani, sarutându-ne pâna spre dimineata. Nu imi imaginam ca exista ceva mai frumos. Forma corpurilor noastre imprimata pe patura rosie se afunda in nisipul rece, amar de noapte. Nu mi-am dorit niciodata mai mult decât atunci, ca lucrurile sa ramâna pentru totdeauna asa. Sa respir un om si sa-l tin in aceasta incolacire de corpuri.
Am visat toate amanuntele calatoriei pe plaja si m-am trezit convinsa ca si el a visat. Am incredere in lucrurile inexplicabile, in semnele cetoase pe care viata mi le arunca din când in când. Am o ceata de femei in mine, primitive, vulgare, care vor sa guste totul. Devin peste noapte o femela carnivora si imi devorez cu furie iubirea. Nu mai am rabdare sa astept sa se intâmple lucrurile pe care le-am reprimat. Care am uitat ca exista. La 28 de ani trecutul e amestecat cu prezentul, oamenii de lânga mine sunt iubitii de demult, Constanta e Bucurestiul. In sarutul care tine toata noaptea ma simt ca in prima confesiune pe care am facut-o preotului. E aceeasi sinceritate si conotatie lumeasca. Vin la Adi ca sa ma duca spre o alta lume, in care sa o luam de la capat doar noi doi, fara Tudor, fara Aurel.
Il intreb pe preot in vis daca exista rai. Daca am si animale acolo. El imi raspunde ca ma iarta, ca exista o imagine de care ar trebui sa tin cont, pictata in toate bisericile. Nu reusesc sa ajung la ea acum, când vad doar chipuri de sfinti. Imi sterg lacrimile de sutana lui si sarutul lui Adi are gustul lacrimilor mele.
Spre dimineata ma indrept spre grupul de tineri care se uita la mine cu ochii intrebatori, curiosi sa afle daca am facut dragoste pe plaja cu Adi. Eu am facut dragoste cu ingerii iesiti din nisip, cu dragonii din parcul Guelle si cu cestile colorate de mozaic in care m-au plimbat iubitii.
*
Pe un peron agitat, cu trenuri care vin si se duc, nu vad nimic in jur care sa ma linisteasca. Am renuntat la simplitatea vietii, la armonie, la prieteni, la iubire. Fac experimente pe mine, pentru a scoate personajele din viata mea. Vreau sa simt ce ma inconjoara, sa nu mai traiesc in copilarie, in adolescenta, in moarte, in versatilitate. Nu stiu cum sunt oamenii reali, ce culoare are pielea lor, cât de puternic e pulsul lor, câti dintre cei care ma inconjoara traiesc. Ce simt atunci când ma doare. Cum imi rezolv aceasta durere când nici macar fetita nu-mi este alaturi. Ieri am gasit cartea ei pe ultima etajera, plina de praf. Nu am deschis-o. Lucrurile care nu vin atunci când trebuie le las sa-si urmeze cursul aleator. Nu o sa ma mai uit nici pe poze, ca o incercare de a imi aduce aminte singura tot ceea ce mi-am ascuns. Imi place zâmbetul celor pe care ii vad pe peron. Au colturile gurii ridicate, pometii trasi in lateral. Oare si eu arat la fel când râd? Un cersetor isi zdrangane banii in punguta rotunda pusa peste piept. Ma gândesc ca seamana cu un mort care isi ia cu el bunurile. Dincolo se aude zgomotul metalelor, cred ca se simte si raceala lor. Ma rog pentru el, ca sa nu mai faca gestul acesta; nu e de bun augur. Pustanii cu chitare se inghesuie unii intr-altii pentru a se auzi mai bine. Isi deschid si inchid husele chitarelor in care isi tin mâncarea, hainele de schimb, sticlele cu apa, din care mai trag câte o gura, din când in când. Ritmul muzicii lor se potriveste cu sunetul rotilor de tren care se apropie de cuponul de linie. Corpul mare al trenului ii va inghiti in curând pe toti.
Nu ai voie sa intri pe peron fara sa platesti taxa. Sau sa arati ca destinatia ta este una precisa, inscrisa in orarul micului obiect de carton lucios. Controlori de siguranta, le-as spune. Poate sa-mi prezica cineva când ma voi intoarce la mine?
Ma asez pe o banca minuscula, dintr-un plastic albastru scorojit. Ma uit la oameni de aproape, de departe, la expresiile hraparete, la stigmatul prostiei sau vulgaritatii. Badaranie, somaj, insuficienta, autosuficienta. Oameni masivi, cu lanturi la gât, seminte si diplomate de bani. Nu-mi dezlipesc ochii de pe ei, mai autentici acum decât starile mele. Civilizatia Garii de Nord si puhoiul care imi trece prin fata ochilor, insignifiant fata de urmatorul, si urmatorul, si urmatorul. Literatura de strada, pe care o gust in scârba. Pomi laudati, ramificati si atotcuprinzatori. Pepiniera de sclavi si de obositi. Contrabanda asta de imaginatie a identitatii care nu exista decât pe peronul Garii de Nord asa de abrutizata! Dar am nevoie acum sa ma uit la ea, sa o simt, sa o gust si pentru prima data in viata le dau voie sa puna mâna pe mine. Sa le simt pielea, ca un salut intre animale. Vreau sa traiesc in realitate, de ce o lauda oare toti? Ceva trebuie sa aiba, ceva trebuie sa-mi placa. Ah, daca n-ar fi mirosul de ceapa si canal, de mizerie si rumegus imbibat cu apa. Dar mi-e rau; daca mi-e rau, trebuie sa ma imbuib cu si mai mult rau. E usor sa-mi bat joc de mine, sa simt disproportia mintii mele si a soarecilor de canal. Mai ca-mi vine sa ma tin dupa unul dintre ei. Sa imi necrozez plamânii cu atâta realitate. Bucatelele de asfalt de pe peron se misca atunci când le calci. Fac click, clik. Când nu esti atent, poti sa-ti sucesti piciorul. Click click, ca un tic nervos. Semaforul clipoceste si el galbenul intermitent, conductorul de tren suiera din plamânii vinetii ora de plecare a trenului. A imensei ustensile care taie timpul si kilometrii. Imbarcarea se face simetric, sincron, ca un concert dezlânat de tobe mai mari, mai mici, burdufuri bine umflate, oboaie, talgere. Forfota asta presata in compartimente, care goleste peronul de resturile menajere, de adevarata lume, ma incânta. Inapoi in custi, oameni!
Singura pe banca, cu biletul de tren in mâna, nu ma gândesc la nimic. Imi traiesc relaxarea, singuratatea, linistea. Nu, exercitiul de-a omul realist e ca o fabula proasta. Cere si ti se va da. Cerseste si ti se va da. Doar lumea din mintea mea nu e de vânzare, nu e porno, nu e pe gherete. Nu are TVA, nici timbru de lipit cu multa saliva. Când ridic ochii, vad cerul meu frumos, libertatea mea, zânele si padurile. Vad coamele albe ale muntilor, care inca nu au fost minati pentru a-mi face loc. Miros verdele crud al brazilor, cu mugurii cenusii. Muntii astia se intind de la un capat la altul al lumii. Incet, incet, ma vor purta prin lacuri glaciare, pe pasuni curate, pe cursul pârâiaselor care duc spre celelalte ape. Niciodata nu imi inchid fluxul, ma stropesc in treacat sa-mi revin. Trebuie sa le dau inca multe pâna sa ajung la oceane, la cel Indian sau Pacific, la Madagascar sau Eritreea.
Am in ochii mei culoarea jucausa a departarii. Pe peronul prea mic, in dreapta si stânga, intorcându-mi brusc ochii dinspre peisajul minunat al libertatilor, nu vad nimic. Chistoace de tigara nestinse, ghene duhnind, pungi de plastic in care sunt strânse experientele de pâna acum. Nu simt decât murdaria cum imi imbâcseste corpul, cum porii fini sunt luati cu asalt de ai celorlalti, cum harta pe care o ascund in mâna ma urmareste. Ghidul verde al Parisului. Ghidul verde al umanitatii, al romantismului, al poetilor. Ghidul lui Dante. Ghidul Bucurestiului.
Ies din gara catre gura de metrou care ma va purta inapoi in Crângasi. Pe suprafata la fel de luminata a ferestrelor compartimentului, reflexia mea e clara. Am ochii mari, cenusii, parul negru, gura mica, roz, hainele adolescentine, pe un corp nefacut. Sunt ca un prototip de papusa pentru copii. Sunt ca personajul povestilor pentru fetite, o Wendy la dimensiuni mari.
In filele care ma inconjoara sunt povesti despre cum sa circule copiii, cum sa isi ingrijeasca dintii de lapte, care e povestea cu Veverita Stufita sau cum sa-ti tunzi parul castron. Baietelul din imagine seamana bine cu Molko, cel visat de mine. In realitate e mult mai frumos, mai ingrijit, mai seducator. Imi vine sa seduc papusa asta mare. In rochita mea roz, cu vestuta facuta de bunica pe mine, par feminina. Vorbim in engleza, ca sa nu ne auda pasagerii metroului care merge cu viteza, in intuneric.
Daca intre o destinatie si alta nu sunt decât câteva file, simt ca totul e posibil, e usor, e real. Ce scriu e real, ce imi imaginez capata contur, gust, miros.
Nuca de cocos luata de la bunici e si ea reala, Tudor intr-un compartiment mai sus, Adi si Aurel in sufragerie, uitându-se la carpetele agatate pe pereti. Pictorii care imi plac imi surprind mereu trecerea pasagera a umbrelor, a soarelui, susurul apei, apusul. Nu e nevoie sa merg pâna in Cap Sunio ca sa vad un apus de soare cum se uneste cu marea. Ii apropii pe barbatii din viata mea. Ii asez pe bucatile colorate ale ruletei, unde bila lovita se invârte tot mai tare. Sunt toti aici, nu-l chem pe nici unul aproape.
In curând voi fi peste tot, cu barbatii mei alaturi. Ghidurile verzi si-au insemnat traseul meu, nu ma pot opri in Gara de Nord sau Otopeni. Am nevoie de spatii mai mari, de pesteri mai racoroase, de lume care nu miroase a ceapa. Genurile gay si negay nu exista acolo unde ma duc, nici preotul nu blameaza. Nu exista sinucidere, nici morala traficului intens de carne de consum. Acolo nu exista consum, sunt doar statui curate, muzee si cultura. Oamenii nu se intâlnesc ca sa-si faca cinste. Fiecare stie ce da, pe cine ia alaturi si cât de repede ajunge unde doreste. Amabilitatea si politetea inocentei sunt peste tot, fara sa intorc filele. Adi imi face cu ochiul din sablonul facut dupa chipul lui, Tudor din sablonul pozei de pe cruce, Aurel din vaporul de lemn care este expus in Muzeul Marinei.
Ma induiosez la vederea lor, le fac cu mâna si, pe traseul acesta mare pe care am inceput sa pasesc, promit ca le voi face o vizita. O iau in brate pe fetita care mi-a fost alaturi, ea imi daruieste Ghidul ei verde, de Elvetia. Inauntrul lui, in manastirea cu maici care vor pasi senine catre 127 de ani, sunt comorile lumii mele. Fetita nomada imi daruieste visul ei din copilarie, se apleaca usor peste mine si mi-l sopteste.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
