De la viziunile lui Blake, ne-am reintors la hornurile lui Doghy. Privind cu ochii pierduţi in largul mării, am discutat mult, făcând o paralelă intre Poe, Borges şi William Blake, comparându-l când cu un suav diavol angelic, când cu un seraf momit de Lucifer, cel care coborând in infern a văzut strălucind acolo şi o parte din lumina ce venea din paradis sau, mai bine zis, cel care urcând in paradis a descoperit acolo o parte din măştile pe care le-a văzut mai jos. Conchizând, Doghy a spus, parafrazându-l din nou pe Blake, fapt la care, de altfel, m-aşteptam:
„Nebunul care perseverează in nebunia lui ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu..."
„E cazul să-i urmăm exemplul?" am intrebat, luând o mână de nisip fierbinte şi strecurând-o printre degete.
„Dacă-i aceasta calea, de ce nu!? mi-a spus, adăugând: Numai că lucrul acesta nu-i chiar atât de simplu..."
Am petrecut in discuţii lungi şi sterile intreaga după-amiază. Din când in când, intram in valuri ca să ne răcorim. Apoi ne incălzeam cu un pahar de votcă rece, băut când pe terasă, când printre stânci. Seara am cinat, impreună cu ceilalţi, in foişor, purtând aceleaşi discuţii fără rost. Pe sub masă, Luna, căţeaua de rasă (un ogar afgan) a distinsei doamne Ignes Scrumeda, ne lingea picioarele năclăite de nisip, fără să se atingă de oasele şi bucăţile de carne cu care o ispiteam. Ceva mai târziu, am văzut-o stând demnă ca un sfinx pe un scaun inalt, cu spătarul sculptat din lemn masiv, poleit in argint, la masa alăturată, abordând o morgă solemnă, desprinsă parcă din serialele englezeşti, cinând alături de actriţă, care-i tăia, cu gesturi line, aproape muzicale, bucăţele de carne de viţel pe o tavă mare, argintată, in timp ce Luna işi scutura uşor urechile prelungi, ce-i acopereau in intregime botul ascuţit, conferind intregii scene un aer aristocratic. Priveam şi la luna ce răsărea dincolo de cei doi pini crescuţi in apropiere de faleză, săltând deasupra mării. Mă aşteptam ca, la sfârşitul festinului, cele două doamne, stăpâna şi „dama" ei de companie, să destupe o sticlă de şampanie. Se mulţumiră să comande un tort de ingheţată, cu căpşuni şi alune, pe care-l impărţiră pe din două; bătrâna actriţă, mânuind cu dexteritate linguriţa, transborda, râzând, bucăţelele de tort când intr-o gură, când in alta, până când acestea se topiră din farfurie. Abia atunci interveni şi Luna, lingând cu grijă ultimele firimituri. In ciuda dispoziţiei euforice in care ne aflam, nu fuseseram pregătiţi să savurăm această scenă. Rămăsesem cu paharele şi furculiţele suspendate in aer, contemplând cu gurile căscate spectacolul ce se desfăşura in preajma noastră.
„Scena aceasta parcă am mai visat-o", l-am auzit murmurând pe maestrul nostru de ceremonii. Iar Doghy, care stătea in dreapta mea, spuse şi el:
„Am avut parte de istorii şi mai stranii..."
Cafeaua dreasă cu frişcă şi coniac a fost servită la o oră destul de târzie (mai erau zece minute până la miezul nopţii), stârnind un alt murmur de nedumerire la masa noastră.
"Nu vă faceţi griji, chiţcăi distinsa doamna Scrumeda, mişcându-şi cu graţie evantaiul pentru a alunga mulţimea de fluturi de noapte ce roiau in jurul ei ca in jurul unei lămpi. La vârsta mea (trecuse de mult de şaptezeci) somnul e un oaspete ce nu vine decât atunci când se ingână noaptea cu ziua şi nu poposeşte in odaie mai mult de un ceas... Cu sau fără cafea, dorm tot atâta... Cât despre Luna, oasele ei sunt atât de subţiri, incât nu au nevoie de odihnă... Uneori adaugă ea, am impresia că sub pielea-i maronie se ascunde o adevărată orchestră... Câteodată, noaptea, din gâtlejul ei răzbat arii din Nunta lui Figaro sau din Flautul fermecat... De când o ştiu, Luna adoră muzica lui Mozart... In schimb, adăugă ea, Ceaikovski o calcă pe nervi, iar Wagner o aduce la exasperare. De câte ori ascult Lacul lebedelor sau Spărgătorul de nuci, urlă lugubru... La Cântecul Nibelungilor, Luna se urcă pur şi simplu pe pereţi... "
„Poate că aţi obişnuit-o prea mult cu Flautul fermecat", spuse maestrul nostru de ceremonii. Am avut impresia că ochii de culoarea oului de raţă ai doamnei Grumeza scapără scântei. Impresia nu dură decât o clipă. Bătrâna nu se pierdu insă cu firea. Cu un aer cât se poate de firesc, zâmbindu-i galeş maestrului nostru de ceremonii, ea spuse:
„După cum vedeţi, eu nu dispun de flaut. Prin urmare, nu am avut posibilitatea s-o obişnuiesc. Au obişnuit-o insă alţii. Dacă vă incantă instrumentul, n-aveţi decât s-o puneţi pe Luna la incercare. Noi vom sta aici şi vă vom acompania din umbră, injghebând o mică orhestră din farfurii, linguri, cuţite şi pahare... După cum observaţi, prin preajmă sunt o groază de tufişuri. Retrageţi-vă acolo şi acordaţi instrumentul ca, la lumina lunii, să scoată sunete cât mai plăcute... Şi acum hai, marş, executarea!" Maestrul nostru de ceremonii rămase, pe moment, perplex, in timp ce căţeaua, sărind de pe scaunul ei, ii lingea genunchii.
„Unde dai şi unde crapă, făcu el căscând nişte ochi cât cepele... Nu mă aşteptam să-mi daţi o astfel de replică... Eu zic s-o aplaudăm pe doamna..." Si zicând aceasta, Adrian bătu din palme, râzând cu toată faţa. Nimeni dintre meseni nu participă la veselia sa. Toţi l-am privit dezaprobator, făcându-l să inţeleagă că a intrecut măsura. Simţind că a călcat in străchini, Adrian se grăbi să-i sărute mâna distinsei doamne...
„Zău că aveţi replică. Nu lăsaţi pe nimeni să vă calce pe coadă..."
„Ai fi meritat să-ţi trag o palmă, spuse doamna Scrumeda invăluindu-l intr-un nor de fum. Te-aş ruga să te controlezi altă dată ca să nu te trezeşti cu scrumiera in cap..."
„Aşa, aşa, făcu Adrian; abia aştept să mă trezesc cu scrumu-n ochi... Scrum, Scrumeda, scrumiera... Aveţi prezenţă de spirit, zău aşa, o linguşi el, nu lăsaţi pe nimeni să vă calce pe bombeu... Dar gata-gata", făcu el, incercând să se descotorosească de căţea, care sărea acum să-i lingă faţa...
„Hai, vino lângă mama", spuse doamna Scrumeda, chemând-o pe Luna lângă ea. Căţeaua işi cobori labele de pe umerii lui Adrian şi se intoarse spăşită la locul ei.
„Să-ţi fie ruşine!" răspunse doamna, cu tandreţe in glas, strângând botul căţelei la pieptul ei. Reproşul era adresat şi Lunei, dar mai ales maestrului nostru de ceremonii... In ciuda glumelor, in aer plutea un iz de ceartă. Cineva intinsese prea mult pelteaua şi acum altcineva trebuia să dreagă busuiocul.
„Aţi obişnuit-o şi cu cafeaua?" am intrebat, ca să abat discuţia spre un tărâm mai sigur...
"Nu numai cu cafeaua, ci şi cu tarotul", a răspuns distinsa doamnă aprinzându-şi cu gesturi teatrale o narghilea şi invăluind botul Lunii intr-un nor de fum.
"Cu tarotul?" m-am incruntat, luând o mină serioasă.
Dinspre masa doamnei Ignes se auzi o horcăială delicată, mascată de hohote subţiri de râs. Luna căscă indelung, scoţând un schelălăit aprobator.
"Când mă plictisesc, ii trag in cărţi, să văd ce-i mai pică la aşternut la vreme de seară..."
O tăcere apăsătoare, ca un strat de scrum, se aşternu intre cele două mese. Văzându-ne un pic cam stânjeniţi, doamna spuse:
"Impărţim singurătatea in doi, şi ţigara de asemeni... Uneori ne acompaniem urlând la unison... Dar asta, ce-i drept, se intâmplă destul de rar..."
Doghy imi făcu semn cu cotul:
"Din pricina vârstei, incepe s-o ia pe arătură", imi şopti el. "Dacă n-o oprim, ne vom trezi , in zori, cu ea in aşternut..."
Aflasem o groază de amănunte despre viaţa intimă a doamnei Scrumeda. Fusese căsătorită de cinci ori. Faţa de ultimul soţ, decedat in urmă cu trei ani, ea făcuse un adevărat cult... Apartamentul ce-i rămăsese moştenire fusese tapetat cu fotografiile decedatului, incepând, ca să zic aşa, cu cele din fragedă copilărie şi terminând cu cele care-l prezentau şezând in cărucioru-i de paralitic cu nelipsita sa vioară sprijinită de bărbie. Fotografiile erau străjuite de o mulţime de candele şi lumânări. Nu lipseau, desigur, beţigaşele parfumate de santal şi tămâie aduse de la Sf. Munte Athos. Se zvonea, totuşi, că fumigaţiile şi intreg ritualul pe care-l desfăşura distinsa doamna Scrumeda in apartamentul său nu aveau nimic de-a face cu sfinţenia. Despuindu-şi veşmintele tomnatice, actriţa işi innobila pieptul cu mai multe şiraguri de mărgele, impodobindu-şi, totodată, incheieturile cu brăţări de aur şi argint. Degetele de la mâini, dar şi cele de la picioare, şi le impodobea cu inelele şi verighetele rămase drept relicve ale nenumăratelor ei mariaje. Impopoţonată ca o paparudă de pe Brodway, bătrâna doamna işi ungea trupul cu uleiuri parfumate şi se posta pe un trepied in faţa oglinzii. Stătea acolo preţ de două, uneori chiar şi trei ceasuri, privindu-şi trupul cu insistenţă in oglindă. La sfârşitul ceremonialului, Luna o acompania cu câte un lătrat lugubru. Aprinzând beţigaşele de santal şi firimiturile de tămâie presărate pe o tavă argintată, ea işi afuma trupul slab, cu cărnuri increţite, de culoarea chilimbarului, mângâindu-şi alene şoldurile şi sânii străbătuţi de o puzderie de vinişoare sinilii, precum şi părul subţire ca fuiorul, ce i se revărsa pe umerii osoşi. Ritualul, din câte se spunea, avea menirea să atragă in preajma ei tinerii care semănau la chip cu ultimul ei soţ. Desigur, acestea erau doar simple zvonuri, unele imprăştiate chiar cu consimţământul ei, cu scopul de-a a menţine treaz interesul „publicului" faţă de persoana sa, aflată in „declin". Cum-necum, apelând la aceste trucuri sau la altele, bătrâna doamna reuşea să facă, spre nedumerirea tuturor, câte o nouă cucerire... Măcar pentru a consulta tarotul, tinerii mai mult sau mai puţin tomnatici treceau, adesea, prin alcovul ei... Apoi, mai erau şi ciudatele descinderi pe care distinsa doamnă le făcea sâmbăta după-amiaza-n cimitir. Anotimpul preferat pentru astfel de vizite era toamna.
Mergând pe alei, imbrăcată in veşminte largi, de culoare scorţişoarei, ce se asortau cu galbenul din jur, imbătată de răsfrângerile pale ale soarelui ce tocmai da să apună şi foşnetul frunzelor pe care adierile de vânt le ridicau in urma sa, doamna Ignes avea impresia că trece prin graniţa ce demarca lumea celor vii de lumea celor morţi. Când ajungea la cavoul in care se odihneau rămăşiţele pământeşti ale lui Alfred Almossino, işi simţea sufletul răvăşit de vechi amintiri. Aprinzând pe rând cele douăsprezece candele cu care fusese impodobită cripta, după o scurtă rugăciune rostită in greacă şi latină cu glas stins, distinsa doamna Ignes işi aprindea ţigareta şi, măsurând cavoul in lung şi lat, şi se lansa intr-un lung monolog in care ii explica lui Almossino, cu lux de amănunte, motivele care o impinsesera să cadă in braţele altor bărbaţi. Intotdeauna vina cădea asupra lui.
Circulau fel de fel de zvonuri, care de care mai aberante, referitor la aceste vizite. Unii spuneau că, pregătindu-se să treacă pragul veşniciei, doamna Ignes ar fi adus in cavou o parte din vechea-i garderobă şi că, in timpul nesfârşitelor discuţii pe care le purta cu răposatul Almossino, ar fi deprins obiceiul să-şi lepede veşmintele in faţa unei oglinzi ovale, pentru a-şi contempla in linişte, departe de orice zgomot, goliciunea propriului trup, acum tot numai o ruină.
„Sunt frumoasă, işi spunea, mângâindu-şi agale sânii. Păcat că veşmintele pe care le port ascund de ochii lumii această frumuseţe... Va veni insă, in curând, şi timpul când voi apărea pe stradă lipsită de orice urmă de vestmânt..."
...Alţii lansaseră zvonul că bătrâna ar fi amenajat intr-o parte a cavoului un mic alcov, in care ii primea pe amatorii de senzaţii tari... Alţii aduceau vorba de harapnic, de cătuşe, precum şi de alte ustensile menite să aprindă mintea şi simţurile adormite ale unor domni trecuţi demult de prima tinereţe sau ale unor tineri măcinaţi de spleen.
In fine, un zvon şi mai ciudat, lansat de maestrul nostru de ceremonii, Adrian, il punea in centrul atenţie pe Almossino. Un soţ, de altfel paşnic, care chiar şi in perioada sa de glorie, când funcţiona ca prim-solist al Operei, făcând adesea turnee in străinătate, nu ieşise niciodată de sub cuvântul doamnei Ignes, nu călcase, cum se spune, niciodată pe bec, in ciuda faptului că, fiind un bărbat frumos, era asaltat de un puhoi de admiratoare. Ei, bine, Almossino interpretase cândva, in tinereţe, rolul regelui in "Macbeth" şi fusese lovit, se pare, de blestemul ce planează asupra libretului decupat din opera lui Shakespeare. De atunci, cică, ghinionul l-ar fi urmărit pas cu pas. In timpul repetiţiilor, trei instrumentişti şi-au fracturat mâna, iar la premieră, o piesă de decor s-a prăbuşit pe scenă, astfel că atât protagoniştii, cât şi spectatorii au intrat in panică. După căderea cortinei, Almossino, retrăgându-se in cabina lui, a făcut câteva exerciţii de exorcizare, rostind de trei ori Tatăl nostru şi scuipând peste umăr propria sa imagine răsfrântă in oglindă. Spectacolul avu insă succes, jucându-se mult timp cu casa inchisă. Interpreţii intrau pe scenă făcându-şi cruce. Fiecare reprezentaţie se lăsa cu câte un accident. Almossino venea la repetiţii şi spectacole cu frica in sân. Stresul il transfigurase. Ochii ii luceau ca două mărgele negre in orbite, iar faţa i se alungise. Hainele curgeau pe el, din pricina slăbiciunii. Iar vocea căpătase nuanţe stranii, aducând la sfârşitul spectacolului publicul in stare de delir. Totuşi, in ciuda tuturor precauţiilor pe care el le luase, ceea ce era inevitabil să se intâmple s-a intâmplat. In timp ce interpretul trecea prin sală, o stucatură se desprinse din tavan şi ii pică in cap. Solistul se prăbuşi printre scaune, cu trupul scuturat de convulsii. Toată trupa intră in alertă. Repetiţia fu suspendată. Ca şi spectacolul, de altfel. Decorurile şi recuzita fură depozitate intr-un loc ascuns de la subsol. O mână răuvoitoare pătrunse insă intr-o noapte in depozit şi dădu foc costumelor. Anchetatorii sosiţi a doua zi la faţa locului au fost puşi in faţa unui fapt uluitor, ce ridica multe semne de intrebare. Incendiul părea că s-ar fi declanşat cu de la sine putere şi tot cu de la sine putere s-ar fi stins. Arseseră doar o parte dintre costume şi peruci, restul recuzitei părea să nu fi fost afectat de flăcări. In afară de aceasta, in depozit nu mirosea a fum, ci a lavandă, cu toate că in şifoniere se puteau vedea grămăjoare de cenuşă ce incă fumegau... Anchetatorii au ridicat neputincioşi din umeri şi, după ce au intocmit un proces-verbal scris intr-un limbaj ambiguu, au plecat fără să mai incerce să găsească vinovaţii. Unul dintre ei, intâlnindu-se cu directorul pe hol, i-a zis: "Ceea ce se intâmplă aici e o enigmă. Ieri, intrând in cabina pedichiorului, am avut impresia că iau foc. M-am uitat in oglindă, părul imi ardea in vălvătăi, ridicându-se ca o creastă in vârful capului. Am incercat instinctiv să-l sting cu palmele, dar am constat că totul nu-i decât o halucinaţie..." "Poate că aşa o fi fost", murmură directorul. "Păi atunci– zise anchetatorul – de ce când am ajuns acasă aveam sprâncenele pârlite şi miroseam a carne arsă, de parcă aş fi fost un porc prăjit la o lampă de sudură?!" "De, ce să zic, făcu directorul, impingându-l spre ieşire, poate că aveţi dreptate. In teatru se intâmplă lucruri necurate..."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
