Georgeta Dimisianu este editorul innascut, redactorul de carte cu o capacitate speciala de intelegere a personalitatii si sensibilitatii fiecarui scriitor cu care a lucrat. Atat in episodul de fata, cat mai ales in urmatorul, ultimul din aceasta serie de confesiuni, ni se vor dezvalui cateva scene din lupta purtata pentru aparitia fiecarei pagini de manuscris, in birourile de la Cartea Romaneasca - veritabil Carei al literaturii romane sub comunism. (Marcela Gheorghiu)
S-a nimerit sa fac parte dintr-o generatie care a dat multi scriitori mari: D.R. Popescu, George Balaita, Bujor Nedelcovici, Augustin Buzura, Constantin Toiu, ca sa dau doar cateva exemple. Toti acestia au fost, ca sa zic asa, aproape de mine. Iar scriitorii au o slabiciune pentru cel care le citeste prima oara manuscrisul si toti probabil ca au ramas cu aceasta prietenie pentru mine. Buzura avea pe vremuri o vorba. El isi imagina un tren al celor la care tineam eu si se amuza spunand: "Eu abia ma tin de bara, undeva pe scari". Toti insa erau de acord ca cel mai bine plasat in trenul simpatiilor mele era, de fapt, nu un scriitor, ci un regizor - Lucian Pintilie -, la care, intr-adevar, am tinut foarte mult si cu care o lunga perioada de timp, pana nu demult, am fost foarte buna prietena.
Cel mai bine plasat
Consider ca Pintilie a fost unul dintre cei mai inteligenti regizori pe care i-am avut. Din nenorocire, istoria a fost foarte nedreapta cu el. De fapt, Pintilie nu a putut sa faca filmele la care a visat, de pilda, un film extraordinar despre Cehov; regret din suflet ca nu l-a facut. Cred ca daca i s-ar fi permis acest lucru, altfel ar fi aratat si imaginea cinematografiei noastre. Nu se vorbeste destul despre o regizoare ca Malvina Ursianu. Cartea pe care a scris-o impreuna cu Magda Mihailescu este o carte exceptionala de gandire asupra filmului, de viziune asupra cinematografiei, cum nu s-a mai scris in literatura de specialitate si in eseistica romaneasca. Prin urmare nu erau numai scriitorii cei la care tineam foarte mult; erau o multime de oameni din afara acestei arii, care intr-un fel sau altul aveau tangenta cu scrisul. Nu intamplator i-am amintit pe Pintilie si pe Malvina Ursianu, pentru ca ei aveau si mare talent la scris. Mereu ii spuneam lui Pintilie cat de mult regret ca nu s-a apucat de scris. Avea, intr-adevar, talent. Pastrez si acum un memoriu scris de el lui Ghise. Este extraordinar de frumos acel text si ar merita sa fie publicat, daca nu a facut-o pana acum. Eu insami, la Editura Albatros, i-am publicat lui Pintilie mai multe scenarii despre care trebuie sa spun ca sunt adevarate opere literare. In perioada 1965-1984 (ma opresc la aceasta data, pentru ca dincolo de ea eu nu am mai publicat scriitori romani timp de cinci ani, fiind mutata la Editura Enciclopedica) am publicat, asadar, scriitori, artisti, dar, mai ales, foarte multi scriitori tineri, care astazi nu mai sunt deloc tineri. I-am publicat prima carte lui Balaita, i-am publicat un roman lui D.R. Popescu, l-am publicat pe Mircea Sandulescu si pe multi altii.
"Am scris un roman"
Scena primei mele intalniri cu Mircea Sandulescu a fost extraordinara. Intr-o dimineata calduroasa de vara am venit la editura (ajungeam prima, pe la ora noua, pentru ca imi era groaza sa plec pe caldura), iar secretara noastra de atunci, vestita Ioana Lungescu, a venit la mine in birou - era racoare acolo -, pe care, cum am mai spus, la vremea respectiva il imparteam cu domnul Paleologu. Era usor intuneric, pentru ca intotdeauna am avut o usoara fotofobie si citesc si astazi la lumina veiozei. "E aici un tanar, zice ca are un manuscris la el...", mi-a spus doamna Lungescu. "Spune-i sa intre." A intrat, intr-adevar, un tanar frumos, foarte sfios si, aproape tremurand, mi-a spus: "Eu am scris un roman". Va dati seama ca zilnic aveam parte de asemenea vizite, toti scriau romane si toata viata lor era un roman, dar el mi-a atras atentia. Acest baiat avea ceva special. "Aveti la dvs. niste pagini?" "Am primele 30 de pagini." "Dati-mi-le, iar dvs. luati loc acolo." Pentru el, saracul, cred ca a fost o scena aproape sinistra. Eu m-am apucat sa citesc, el a stat cuminte acolo unde il asezasem, am citit, am citit tot manuscrisul si cand am ridicat ochii, l-am intrebat cum il cheama. "Mircea Sandulescu", mi-a raspuns. "Domnule Mircea Sandulescu, dvs. sunteti un om talentat", apoi i-am zis sa vina cu tot manuscrisul. A luat paginile, a iesit, se vedea ca era absolut zapacit, si cred ca nu a ajuns la colt, ca a si sunat telefonul: "Mircea Sandulescu la telefon, doamna Dimisianu. Va rog, spuneti-mi, daca ati glumit sau daca ati vorbit serios!". "Domnule Sandulescu, eu nu glumesc cu lucrurile astea. Sunteti intr-adevar un om talentat." Romanul a fost publicat si a avut succes. Primul roman ma interesa, intotdeauna, in mod special si le spuneam tinerilor candidati la statutul de scriitor sa fie foarte atenti, pentru ca primul roman este usor de scris, dar cine va rezista (valoric vorbind, desigur) la al doilea, acela va fi un mare scriitor. L-am pomenit aici doar pe Mircea Sandulescu, dar intalniri similare cu tinerii scriitori au fost foarte multe.
Experiente infricosatoare
Augustin Buzura facea desigur parte din categoria scriitorilor consacrati. Pe Buzura nu eu l-am debutat, el aparand prima oara la Cluj, cu un volum de nuvele cu totul neluat in seama. El a inceput sa fie luat in seama o data cu romanul Absentii. Eu insa cu Buzura am avut niste experiente infricosatoare la Fetele tacerii. Cred ca era prin 1972 sau 1973. A venit cu romanul, l-am citit, mi-am dat seama ca era extraordinar si am realizat ca vom avea probleme cu el. Dupa parerea mea, era o fresca sociala cum nu s-a mai scris - si nici nu cred sa se mai scrie - a tuturor abuzurilor totalitarismului in Romania. In romanul acesta se vorbea despre noi toti; despre rezistenta in munti, despre activistii de partid, despre colectivizare si arestarea taranilor, cu alte cuvinte, romanul continea toate temele despre care se vorbeste astazi, la noi. De aceea, mi se pare o mare nedreptate ca oameni care nu numai ca nu au scris nimic despre lucrurile acestea, dar care nu indrazneau sa scoata un cuvant, manifestand o enervanta supusenie si care stateau in birourile lor din edituri sau de la institutele lor caldute, fara sa-si puna pielea la bataie, isi permit sa-l critice astazi pe Buzura.
Buzura este un mare scriitor si unul dintre cei mai curajosi prozatori romani. Cand acest roman a fost trimis la Directia Presei din Consiliul Culturii, tartor acolo era Mircea Santimbreanu. Acesta a venit la noi in editura. L-am rugat pe Buzura sa nu cumva sa faca vreun compromis. Mai tarziu am observat ca avea o tactica proprie: lasa intentionat sa fie taiate de cenzura ceea ce numea el "mustatile", pentru a ramane, in cele din urma, ceea ce era mai important. Lupta cu cenzura a fost crancena, dar, pana la urma, Fetele tacerii a vazut lumina tiparului. Cred insa ca aceasta carte a putut aparea si pentru ca Marin Preda a tinut spatele acelui ingrozitor asalt al Directiei Presei. Dar si cu Mircea Dinescu am trecut printr-o situatie asemanatoare. Si lui ii spuneam: "Mircea, sa nu cumva sa accepti sa tai ceva". El se amuza astazi cand isi aminteste...
Nu cred ca pot vorbi de curaj in ce ma priveste. Eram tanara, iresponsabila, imi lipsea instinctul de conservare; mai curand, cred ca am avut, ca multi altii in acea vreme, o anumita libertate interioara si cand am actionat, am facut-o in sensul acelei libertati. Vorbim prea mult despre curaj si nu vorbim despre lucruri mai importante. Cred ca ar trebui sa vorbim mai mult despre dragostea pe care am avut-o multi pentru literatura, despre responsabilitatea pe care au avut-o multi unii fata de ceilalti, despre responsabilitatea redactorilor pentru scriitorii pe care ii tipareau, despre responsabilitatea scriitorilor pentru literatura pe care o scriau. Acestea sunt, zic eu, aspecte mult mai importante.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
