Nevoia de Tagore
Un bătrân înţelept, înalt, cu barbă lungă şi plete albe, puţin magician, puţin profet, un erudit care deţine toate mecanismele binelui, păstrătorul cheilor unui tărâm fantastic, înger păzitor al copiilor, idol al celor nedreptăţiţi, luptător pe tărâmul minţii - bătrânul minunat pe care se pare că din când în când vremurile îl cer… Nu, nu este vorba despre vreun personaj aflat azi în mare vogă, Dumbledore al lui Harry Potter sau bătrânul vrăjitor Gandalf al lui Tolkien, nici abatele Faria al lui Monte Cristo, ori bătrânul din străvechea Kalevala, zugrăvit de pensula vreunui pictor finlandez din secolul al XIX-lea, deşi, dacă privim cu atenţie fotografiile bătrânului despre care vorbim şi îl comparăm cu aceste personaje, aşa cum apar ele în ilustraţii de carte, pictură, literatură, muzică sau film, diferenţele sunt aproape insesizabile - se pare că nevoia de el a existat de când lumea şi pământul. Şi atunci el a trebuit inventat. Dar, spre deosebire de cei fictivi, cu care poate fi atât de lesne confundat, bătrânul nostru, cel pe care îl privim în fotografia aceasta îngălbenită de vreme, a trăit în realitate. El se numeşte Rabindranath Tagore şi pentru câţiva ani a avut lumea în palmă. A intrat, ca într-o haină croită la comandă, în modelul patriarhului înţelept visat de artişti. A căpătat statut de zeu. A trăit în aşa fel încât a intrat în legendă. A fost aclamat în fiecare ţară şi oraş prin care a trecut, umplând străzile şi pieţele cu adoratori, oprind circulaţia, din Germania până în România, din America până în Japonia, aidoma unui star rock al zilelor noastre. Occidentalii se înghesuiau în gări doar ca să-i atingă poala robei. Era întâmpinat regeşte, de oficiali de cel mai înalt rang, capete încoronate, jurnalişti, oameni de litere. Cu salve de tun şi fanfare. Presa lumii l-a primit peste tot numindu-l sfânt, fachir sau profet. A captivat auditorii uriaşe. A fost alinarea răniţilor pe front. L-a cucerit pe snob şi pe omul simplu deopotrivă. Femeile s-au îndrăgostit de el. A unit, cu repeziciunea unui fulger, Vestul cu Estul. A arătat lumii că, indiferent de vremuri, se poate trăi demn. Că a alătura inteligenţei şi talentului bunătate, sănătate şi moralitate este cel puţin la fel de interesant şi productiv pe tărâm artistic ca a alătura geniului mantia, obişnuită în Occident, a nebuniei, bolii sau imoralităţii, cuvinte care îţi vin în minte instantaneu când te gândeşti la mari artişti ai Vestului. El a demonstrat că omul şi opera nu sunt neapărat două lucruri diferite şi că poate fi judecat împreună cu ea. El a fost gâtul despre care clepsidra nu ştia că îl are - cel prin care spiritul din emisfera orientală s-a scurs în cea occidentală şi invers. El şi-a concentrat mesajul într-un vas mic care avea să rămână, după moartea lui, un testament succinct al miracolului permis de existenţa deodată a tuturor acestor calităţi enumerate mai sus. Vasul acesta se numea Gitanjali. Şi din el s-a revărsat peste lume un fluviu de vrajă orientală.
În anul 1913 aşadar India lua lumea literară pe sus, aducând pentru prima oară prestigiosul Nobel în Asia, după ce premiul păruse că va rămâne pentru mult timp cantonat în portul lumii bune a literelor europeene. Furtuna care a aşezat astfel India şi literatura asiatică pe harta lumii literare la începutului secolului trecut a fost creată de acest personaj fabulos: poet, romancier, dramaturg, filozof, pictor, compozitor, eseist, profesor, ecologist, formator de opinii, fondator de şcoală, promotor al dansului, cântăreţ, creator de manuale, autorul imnurilor naţionale ale Indiei şi Bangladeshului, Rabindranath Tagore a fost într-adevăr un om mai mare decât vremurile.
A fost un idealist. A luptat împotriva colonialismului, a naţionalismului, a discriminării femeii. Deşi recunoştea influenţa pozitivă a spiritului vestic asupra societăţii indiene, visul lui de-o viaţă fiind unirea ideală a forţelor Vestului cu cele ale Estului, atunci când englezii au săvârşit masacrul de la Amritsar asupra indienilor neînarmaţi a renunţat fără să clipească la titlul de cavaler, primit cu câţiva ani înainte de la englezi - ştiind prea bine că după acest gest insularii îşi vor retrage admiraţia oferită odată cu titlul. Firul roşu al acestei vieţi a fost însă - şi acest lucru este poate prea puţin cunoscut în lumea occidentală - neţărmurita lui iubire pentru copii. Tot ce a câştigat vreodată Tagore, începând cu foarte puţinii bani veniţi în urma Nobelului şi sfârşind cu cei adunaţi în Europa şi America, unde a călătorit susţinând conferinţe, a fost folosit pentru înflorirea şcolii şi universităţii pe care le întemeiase, Vishwabharati (însemnând "lumea şi India") din Shantiniketan. Era o formă de învăţământ născută dintr-o idee revoluţionară şi utopică în acelaşi timp, nouă şi deopotrivă foarte veche, care propunea întoarcerea la şcoala în sihăstrie a Indiei milenare, a pustnicilor, un loc în care şcolarul şi studentul să înveţe de plăcere, în mijlocul naturii, sub copaci, fără să se simtă încorsetat. Pentru crearea acestei şcoli, înainte ca Nobelul să îl facă cunoscut pe toată planeta, Tagore şi-a vândut casa şi apoi bijuteriile soţiei. Cert este că banii l-au ocolit mereu pe poet - ca urmare a crizei, banii câştigaţi de pe urma premiului s-au devalorizat înainte de a ajunge la el, Tagore pierzând astfel o şansă unică de a deveni un om foarte bogat. Cu toate obstacolele apărute în calea proiectului şcolii sale de vis din Shantiniketan, adesea contestat, considerat de mulţi o utopie, remarcabil este că Universitatea lui este şi astăzi un loc real, extrem de iubit în India, o şcoală cu clase în aer liber, un adevărat loc de pelerinaj la zeii educaţiei, pentru că aici au învăţat indieni care mai târziu aveau să devină faimoşi: un laureat Nobel (Amartya Sen), un regizor premiat cu Oscar (Satyajit Ray), cel mai vestit prim-ministru al Indiei (Indira Gandhi) sau o viitoare maharani (Gayatri Devi).
Dosarul Nobel
Ca şi volumul inedit de poezii scrise de Maitreyi Devi pentru Mircea Eliade, ediţia de faţă aduce, aşa cum ne-a obişnuit colecţia Taj Retro, semnătura autorului în facsimil, imprimată cu folio argintiu pe copertă, dar şi un dosar al afacerii Nobel: manuscrise, discursuri, fotografii de epocă (chiar şi din timpul vizitei lui Tagore în România), scrisori etc. Dosarul se citeşte ca un roman, incluzând poveşti incredibile, printre care episodul jafului de la Casa memorială Tagore din Shantiniketan, în urma căruia a dispărut, probabil pentru totdeauna, medalia Nobel. Poliţia din Calcutta a recurs, fără succes, la metode disperate - inclusiv consultarea unui cunoscut medium. Adelina Patrichi, autoarea colecţiei şi îngrijitorul acestei ediţii Gitanjali, s-a documentat la faţa locului, luându-i un interviu chiar fostului director al Casei Tagore, care a fost trimis în judecată cu acuzaţia de conspiraţie în vederea săvârşirii unui furt, convorbirile telefonice înregistrate de poliţie arătând că el este cel care a negociat cu hoţii manuscriselor Tagore. Fosta jurnalistă s-a întâlnit de două ori cu Dwijadas Banerjee, un personaj cuceritor, erudit şi îndrăgostit de opera poetului, căruia trimiterea în judecată i-a încheiat brusc cariera. În volum sunt transcrise aceste convorbiri cu controversatul personaj, care vorbeşte despre femeile din viaţa lui Tagore, poetul rămas văduv la vârsta de 41 de ani. Vorbeşte mai ales despre muza sa din America de Sud, remarcabila Victoria Ocampo, prima femeie admisă în Academia de litere a Argentinei şi editoarea celei mai prestigioase reviste literare a Americii de Sud, într-o epocă de mare efervescenţă spirituală. Banerjee vorbeşte aici şi despre corespondenţa încărcată de erotism între cei doi, sau despre jilţul din vila Victoriei, în care Tagore şi-a petrecut o parte din convalescenţa după o gripă severă, care i-a scurtat turneul în America de Sud. Când poetul a plecat din Argentina, Ocampo a insistat ca acesta să ia şi jilţul cu el. Cum nu încăpea pe uşa cabinei vaporului, ea a chemat căpitanul vasului, cerându-i să aducă un tâmplar care să scoată uşa din ţâţâni pentru a-i face loc. În anul 1941, anul morţii sale, poetul i-a dedicat acestui jilţ două poeme. Dosarul Nobel mai cuprinde şi alte mărturii, printre care cea despre editorul german, care, când a primit un pachet cu traducerea volumului Gitanjali în germană, a strâmbat din nas şi a trimis imediat pachetul înapoi. În aceeaşi zi lui Tagore i s-a decernat premiul Nobel; aflând, editorul a trebuit să alerge într-un suflet la poştă să recupereze pachetul. Sunt consemnate în dosar şi istorii cutremurătoare, cum este cea referitoare la un prizonier de război rănit, căruia doctorii din tabăra duşmană, neştiindu-i limba, au avut extraordinara inspiraţie să îi adreseze, pentru a comunica cu el, doar două cuvinte, singurele cu putere de mantra universală în acel moment, o lingua franca planetară, ca un pod spiritual întins între naţiuni de o simplă cărticică ce făcuse înconjurul lumii. Cele două cuvinte, repetate ca o incantaţie în urechea muribundului, au fost: Rabindranath Tagore, Rabindranath Tagore, Rabindranath Tagore. Mantra şi-a făcut efectul în mod miraculos şi rănitul a reacţionat.
Cântul 90
(inedit, inexistent în ediţia engleză)
Te vei pleca, lovit de soartă
şi de durere cotropit.
Tremură trist nota cea moartă
ce-n astă viaţă mi-ai trezit.
Cântul ce mi-ai şoptit uşor
în rai nu urcă şi nu sună.
Atinge-l cu suflarea Ta de dor,
şi struna fă să-mi fie crudă.
Nu picura doar dulce miere
în al meu suflet hămesit.
Şi viaţa să nu-mi îndulceşti
cu blânde-acorduri îngereşti!
Să ardă-n flăcări jalea mea,
vuiască vânturi aspre-n ea,
furtuni stârneşte la zenit
şi fii doar Tu desăvârşit.
Cântul 127 (traducere din bengali)
Copilul înveşmântat ca prinţii
la gât cu colier de nestemată
nu se mai joacă; bucuria toată
i-au strivit-o podoabele şi-arginţii.
Straiul de prinţ îi stânjeneşte pasul.
El de aceea nu se joacă, el se fereşte,
să nu-ntineze haina care străluceşte.
Şi cu o mare spaimă în adâncul minţii,
el drumul vieţii bate - copil împodobit
ca prinţii, cu colier de nestemate.
O, Mamă, în chilia scumpă,
sunt sclav; eu vreau să scap de jug.
Deschide-mi uşa şi voi zbughi afară
pe uliţa de ţară vreau să fug, în soare,
în colb vreau să mă scald şi în sudoare…
E lumea iarmaroc şi colcăie de vers şi joc,
baladele răsună în mii de rime şi măsuri.
Ci în al jocului vârtej el a intra nu poate -
copilul îmbrăcat ca prinţii din trăsuri.
Căci i-ai cerut să poarte nestemate.
Cel de-al treilea Tagore
(despre evoluţia traducerii lui Tagore în alte limbi şi "decolonizarea" lui)
Micul volum de poeme mistice cu care acest bărbat frumos, cu statură dreaptă, de rege şi mistic, convingea juriul Nobel că o nouă lumină venea dinspre răsărit avea să fie tradus urgent, în anii imediat următori premierii lui, în toată Europa, înghiţind, ca un diluviu, teritoriu după teritoriu şi cunoscând un succes fără precedent. Rabindranath Tagore, cu trupul lui sănătos crescut în mijlocul naturii indiene, scăldat în apa rece a Gangelui, frate cu stelele de pe cerul oriental al Himalayei, a ajuns să dărâme cu un bobârnac porţi şi fortăreţe de necucerit până atunci pentru un asiatic, începând cu ilustra rezervă britanică, intrând în mediile cele mai selecte, care, înainte de Nobelul din 1913, vedeau în moştenirea spirituală indiană doar un foc bengal aprins într-un loc fără Dumnezeu, acoperit cu jungle şi sălbatici cu pielea întunecată. Este celebră reacţia preşedintelui de la Royal Society of Arts, Sir George Birdwood, care, înainte de fenomenul Gitanjali, declara că nu există artă adevărată în India şi că o budincă din carne de vită transmite la fel de multă spiritualitate şi seninătate a sufletului ca o statuie a lui Buddha.
Timpul a trecut. După o vreme, steaua lui Tagore a apus. În primii ani ai noului mileniu lumea începe însă să-l redescopere pe bătrânul poet-profet. Anul trecut, în anul Tagore, la 150 de ani de la naşterea lui, UNESCO l-a celebrat, situându-l alături de Pablo Neruda şi Aimé Césaire - o triadă de poeţi activişti, figuri istorice din trei sfere geo-culturale şi vremuri diferite, care au vrut şi reuşit să schimbe lumea - una inegală şi nedreaptă - din secolul al XIX-lea până azi. Occidentul află însă, de-abia acum, că în tot acest timp l-a citit pe Rabindranath într-o oglindă strâmbă şi imperfectă: traducerea făcută chiar de el în engleză (limbă pe care în nenumărate rânduri a declarat că nu o stăpânea aşa cum ar fi trebuit), într-o proză biblică, fără ritm, rimă, ori putere incantatorie, departe de vraja poetică a originalului. Cu această variantă imperfectă, uşor de digerat de lumea albă, a cucerit el Occidentul şi Nobelul. Pe ea s-au bazat toate traducerile în alte limbi, făcute imediat după premiere. Şi în cazul celorlalte opere ale lui Tagore s-a întâmplat acelaşi lucru. Norocul a făcut că unele ediţii au fost semnate de personalităţi precum Juan Ramón Jiménez, Boris Pasternak, Anna Akhmatova sau André Gide. O nouă generaţie de traducători europeni îşi propune însă astăzi să răzbune un veac în care Tagore a rămas un poet aproape secret. Mulţi dintre vorbitorii de bengali consideră că Tagore nici nu a fost descoperit încă, fiind şi astăzi ascuns vederii occidentale - ceea ce a văzut lumea încă din 1913 este doar vârful aisbergului. Se pune întrebarea: dacă a cucerit lumea cu aceste tălmăciri după o variantă imperfectă, ce efect ar produce o tălmăcire a originalului, pentru care îşi unesc forţele, precum fraţii din poveste, cunoscători ai limbii sursă, indianişti şi scriitori în limba ţintă? Fenomenul acesta al scoaterii la lumină a adevăratului Tagore, a strălucirii de sub stratul cenuşiu al traducerilor unei copii slabe, a decolonizării lui, îl readuce pe Tagore în atenţia Vestului.
În România, poezia lui Tagore a fost tradusă în nenumărate rânduri, adesea însă chiar la a treia mână, din varianta franceză, la rându-i făcută după cea engleză. Volumul de faţă propune o reîntoarcere la Gitanjali - dar ceea ce oferă această ediţie, la care se lucrează de doi ani, nu este o altă traducere din Gitanjali, ci prima traducere din originalul în bengali - la cele 103 poeme cunoscute se adaugă astfel încă 54, absolut inedite în România. Pentru prima oară tălmăcitorii acordă importanţă ritmului poetic al acestor "cânturi" cu valenţe de rugăciuni. Este o ediţie cu intenţii şi ambiţii academice şi literare în care traducătorii îşi propun să aducă tălmăcirea lui Tagore la nivelul pe care îl cere noul mileniu. Ambiţia traducătorului modern este de a-l reda, atât cât îi stă în putere, pe cel de-al treilea Tagore - nici pe cel al textului englez, căzut în dizgraţie astăzi, nici pe cel tradus direct din bengali dar fără atenţie la forma şi ritmul poetic, ci pe acela care reflectă cel mai bine complexitatea, spiritul şi farmecul formal al originalului. Să nu uităm că Tagore însuşi obişnuia să îşi cânte versurile din Gitanjali, la miez de noapte, când apăreau stelele pe cerul indian. Ne spune asta chiar el, în discursul de acceptare a premiului Nobel. Ritmul poetic este considerat esenţial astăzi într-o traducere serioasă a poeziilor lui. De fapt proba de foc în aprecierea unei tălmăciri din Tagore este… a încerca să o cânţi. Traducătorii noii ediţii declară că şi-au cântat toate cele 157 de poeme!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
