Steliana, Stela, Doamna Covaci, sotia lui Aurel, mama Laurei si a lui Andrei... Acestea nu sunt decat cateva dintre apelativele pe care prietenii si cunoscutii le-au lipit de fiinta incantatoare care este Stela Covaci. Alcatuita, parca, din fibre solare, mereu bucuroasa sa traiasca, chiar si atunci cand viata i-a facut farse amare, fericita, fara strop de osteneala, sa fie printre prieteni si, mai ales, sa-i rasfete, ea are ceva de Seherezada, gata oricand sa insire margarite si sa scoata la iveala stralucitoare povesti. Desigur, si din acelea nascocite, caci are har de scriitoare, dar mai ales din cele adevarate, care s-au petrecut candva, pe vremea cand Aurel Covaci si Nichita Stanescu dadeau ocoluri largi prin vazduhul din preajma casei de pe str. Grigore Alexandrescu, inainte ca aripile sa li se topeasca de zbor prea inalt. Istorisirile care urmeaza, facute in graba si ticluite sa fie doar un hors d''oeuvre pentru cartea de memorii care, speram, va sa vina, ii pomenesc, in tuse de condei sintetice, pe eroii unui incredibil basm modern despre prietenie, poezie, muzica si, mai ales, despre puterea mereu izbavitoare a spiritului. (Daniel Nicolescu)
"... Iar noi ceilalti, ceilalti
Stateam si plecam,
Cufundati cu continent cu tot,
Ca niste atlanti... "
(Nichita Stanescu, Tanjiri catre firesc)
Pornesc de la un vis straniu pe care l-am avut intr-o noapte de noiembrie 1988, cand casa noastra, a familiei Covaci, de pe Grigore Alexandrescu 21, a fost demolata. In locul ei, expropriat si vandut de Primaria Capitalei (Crin Halaicu) unor rechini, se inalta sfidator un edificiu din sticla si otel, un monstru nesimtitor, ultim racnet al "progresului" hraparet care a distrus si distruge tot ce spiritul (inexistent pentru ei) vrea sa cladeasca. In afara de terenul nostru, sub aceasta banca e cuprins si terenul urmator, din coltul cu strada Clopotarii Vechi, pe care se afla o cladire de la inceputul secolului trecut, al carei parter, prin traditie, era destinat sculptorilor. Acolo, pe vremea noastra, in spatiul interior si, mai ales, in curtea din fata, George Apostu isi elabora lucrarile, abstractiuni simbolice in lemn sau piatra, cu care ochiul nostru abia incepea sa se obisnuiasca.
In vis, am revenit pe taramul casei noastre, mai bine zis in curtea ei. Totul plutea intr-un abur de crepuscul albastrui. Prin poarta verde nedeschisa, se strecurau fara zgomot doar siluetele celor care au fost candva prietenii acelui loc si care inca se mai afla in viata: Gabriela Melinescu, Vlad Ciobanu, Tinu Fratila, Sorin Dumitrescu, Luminita Tudor, Dora Stanescu si altii si altii. Indoliati, paseau in sir prin curtea lunga cu "pavajul gri", care, de aceasta data, in transcendeta ei, era strajuita pana in profunzime de tufe mari de trandafiri infloriti in roz pal, galbeni si albi. Flori de dimensiuni nemaivazute se aplecau sub greutatea de roua cereasca asemenea unor capete de inger. Stiam ca au venit sa ii gaseasca acolo pe Aurel si Nichita. Eram fericita si le zambeam, cand m-am trezit din acest vis paradisiac.
Un dor sfasietor de acel loc ma cuprinde: de binecuvantata iubire cu care ne intampinam prietenii, cu care oficiam gesturile casnice ce dintr-o data deveneau sacre, cum ne transfiguram in acele vremi de restriste devenind unii pentru altii sprijin fara pret, inaltat in spirit si idei. Aceasta libertate interioara, dupa cum ne-au sugerat cativa intelepti, ne-a fost fatala: din toata lungimea strazii Grigore Alexandrescu, numai acel colt de vreo cinci-sase cladiri a fost demolat cu un an inainte de evenimente (decembrie 1989).
L-am vazut in alta dimensiune, dar vreau sa-l povestesc asa cum l-am impodobit in realitate timp de 25 de ani, din 1964 pana in 1988.
Am cumparat casa in 1966, parasind camera de pe strada Miletin 14 imbogatiti cu o fetita de doi ani, dar si total lefteri si fara serviciu. Aparitia primei opere de traducator, din limba portugheza in limba romana, a epopeii "Luisiada" de Camoes, i-a permis sotului meu, Aurel Covaci, iesit de sub interdictia de publicare, sa cumpere de la fostul lui sef de echipa la calorifere, aviatorul-erou C. Fesu, acel imobil si sa se puna pe treaba, declarandu-se "taran necolectivizat". Casa era pe stilul de sfarsit de secol XIX, cu sase camere care necesitau o groaza de reparatii. Cum era nepot de fierar, indemanatic si cu fantezie, Aurel si-a construit un strung, si-a procurat aparat de sudura si alte nenumarate scule, apoi, cu ajutorul unei imense schele sudate, a pornit, facand cofraje, sa-i restructureze infatisarea, ridicand de-a lungul intregii curti o bolta inalta, din lastarii unei vii lasate in paragina. Revigorata, vita ne rasplatea an de an cu destul vin cat sa ne tina o iarna, dar, mai ales, era prilej de bucurii: in buricul Capitalei se petreceau, cu ritualuri stramosesti, culesul strugurilor, sarbatoarea batalului, "joile tineretului" si multe alte nazbatii boeme. Penuria de legume, dar si dorinta de a nu depinde de ceea ce oferea piata socialista i-au stimulat lui Aurel creativitatea, astfel incat, din vita ce se inalta la patru metri cat tinea casa, a desprins vrejuri cu care a impletit un gard viu in jurul acoperisului de tabla usor inclinat. Pe acoperis, am realizat, din pamant si scanduri protectoare, gradina de zarzavat cu de toate, unde, printre mirosuri de marar, leustean si rosii date in parg, cantau, insotiti de chitaristi celebri, poetii, noaptea sub lumina Lunii.
Pe "fasia acestui loc ingust taiata in mijloc de un latrat de caine" isi descarcau prinosul artisti din "Cartierul latin" (stradutele din jur erau pline de ateliere), dar mai ales poetii atrasi de mierea regeneratoare a lui Aurel si a lui Nichita, care a locuit aici impreuna cu Gabriela Melinescu vreme de peste patru ani. Veneau poeti indragostiti de nemurire, tristi, dar mai ales veseli, tacuti sau jucausi: Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Daniel Turcea, Ileana Malancioiu, Angela Marinescu, Mihai Ursachi, Ion Mircea si altii si altii...
Dupa poarta, tufa batrana de liliac le spunea "Bun venit". De Sfintele Pasti, inmiresma toata casa. Inca de la Florii serbam liliacul, intinzand, precum copiii, hore, in care se prindeau si profesorul Papu, si domnul Sora, si Dan Desliu, si Titus Popovici, cantand "Infloresc gradinile...".
Nu era idilic, era de-adevaratelea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
