Harem. Lumea din spatele vălului este prima încercare de a prezenta publicului larg lumea misterioasă a haremurilor. Alev Lytle Croutier construieşte o descriere la fel de hipnotică, de elegantă şi complexă ca un arabesc pe baza mărturiilor intime oferite de rudele sale feminine care avuseseră experienţa vieţuirii în haremuri înainte de desfiinţarea oficială a acestora în Turcia, dar şi a documentelor istorice, precum şi a memoriilor şi jurnalelor de călătorie ale unor autori occidentali dintre cei mai diverşi. De la eunuci la odalisce şi de la ieniceri la sultane, toate personajele care populau lumea Marelui Serai defilează prin faţa noastră asemenea unor siluete ale unui teatru de umbre.
Cartea se compune ca un chilim, din fire narative diverse, şi cititorul se va bucura să descopere, alături de citate istorice, fragmente din scrisorile unor cadâne sau din romane istorice, dar şi anecdote ale familiei autoarei sau reţeta preparării celei mai bune cafele turceşti. Iar ilustraţiile bogate, alese cu grijă, din operele unor artişti fascinaţi de lumea orientală precum Delacroix, Ingres, Gérôme, Renoir sau Matisse, completate de fotografii inedite din arhiva familiei autoarei vor delecta şi vor informa în egală măsură, ajutând cititorul să pătrundă cu adevărat în lumea budoarelor şi a hamam-urilor sultanelor.
Cartea apare în colecţia Corint Istorie al cărei coordonator este Doru Dumitrescu.
*
* *
Alev Lytle Croutier (n. 1945) este o scriitoare americană de origine turcă ale cărei cărţi au fost traduse în peste douăzeci şi două de limbi. Născută în oraşul Izmir, a urmat studii de literatură comparată la Robert College din Istanbul, apoi, de istoria artei la Oberlin College, una dintre cele mai progresiste universităţi americane. A predat în universităţi americane precum Dartmouth, Goddard sau San Francisco State şi a ţinut conferinţe despre cultura şi civilizaţia otomană, femeile din Orientul Mijlociu şi haremuri. A fost membru co-fondator al editurii Mercury House specializate în publicarea cărţilor de beletristică şi memorialistică, unde a lucrat ca director editorial vreme de aproape un deceniu. A lucrat ca scenarist şi creator de documentare în Japonia, Turcia şi SUA şi a primit o bursă Guggenheim pentru scenariul scris de ea pentru filmul Tell Me a Riddle (1980), ecranizare a cărţii omonime a lui Tillie Olsen. A publicat articole în reviste precum Art & Antiques, Harper’s, London Telegraph, New York Times, San Francisco Chronicle, Gourmet, Le Monde, Die Woche, Focus sau Zyzzyva. A contribuit la realizarea unor antologii precum: Roots & Branches, Istanbul, I Should Have Stayed Home, şi Food, şi, alături de scriitori precum Amos Oz, Tahar Ben Jelloun, Max Gallo, Amin Malouf şi Luis Sepulveda, la A Window over the Mediterranean. A publicat lucrări de non-ficţiune ― Harem: The World Behind the Veil (1989) şi Taking the Waters: Spirit, Art, Sensuality (1992) ―, dar şi romane, precum The Palace of Tears (2000), Seven Houses (2002) (despre care Isabel Allende spunea că „îmbină istoria şi ficţiunea într-un model complex”) şi Leyla: The Black Tulip (2003).
*
* *
M-am născut într-un konak („casă veche”), care fusese odinioară haremul unui paşă. În anii copilăriei mele, trăiau acolo, împreună cu noi, servitori şi odalisce. Am crescut în Turcia, ascultând poveşti şi cântece care ar fi putut să provină din O mie şi una de nopţi. Oamenii din jurul meu vorbeau adesea în şoaptă despre haremuri; propria mea bunică şi sora ei crescuseră într-unul. De atunci încoace, am început să-mi dau seama că acelea nu erau doar nişte poveşti ca oricare altele. Însă pentru copilul care am fost nu erau nimic mai mult decât nişte simple basme, pentru că altele nu ştiam. […]
Vizita făcută la haremul din Palatul Topkapî a început să mă obsedeze. Mă urmărea mereu gândul că treptele de azi fuseseră atinse de atâţia paşi uşori, că pe aleile de astăzi răsunase foşnetul delicat al veşmintelor de demult. Zidurile păreau să şoptească secrete care voiau să se facă auzite. Podelele de marmură ale băilor păreau să mai păstreze încă peste secole ecoul apelor care curseseră acolo. Evident, locul acesta ascundea cu mult mai multe decât senzualitatea pe care o presupune noţiunea de harem şi tot ceea ce auzisem despre el pe când eram copil. Mi se părea că pătrunsesem într-o realitate unică şi extraordinară ― un cocon feminin aflat în plină evoluţie. Începeau să apară tot felul de întrebări. Ce se întâmplase aici în toţi aceşti ani? Cine fuseseră acele femei? Ce făcuseră ele zi de zi?
Am început să caut cu seriozitate documente despre harem ― cărţi, scrisori, jurnale de călătorie, picturi, fotografii ― care să mă ajute să refac o imagine cât mai apropiată de realitate a acestei lumi ascunse sub văl. Ceea ce am găsit nu erau decât nişte crâmpeie – descrieri romanţate ale haremului imperial făcute de călători, scriitori şi diplomaţi occidentali, câteva scrisori şi poeme scrise chiar de femeile din harem şi scoase ca prin contrabandă afară din palat, precum şi studiile plictisitoare ale unor istorici care fuseseră preocupaţi în primul rând de viaţa regală şi de maşinaţiile politice de la palat, nu de nenumăratele femei fără nume care trăiseră în harem.
În acelaşi timp, mi-am dat seama că trebuie să-mi cercetez mai amănunţit istoria propriei familii. Când mi-am exprimat dorinţa de a afla totul despre haremurile despre care nu se scrisese nimic important până atunci, multe dintre rudele mele m-au susţinut. Tot ele m-au ajutat să-mi amintesc anumite lucruri. Mi-au arătat cărţi şi scrisori stranii. Mi-au povestit întâmplări neînsemnate, lucruri care se întâmplaseră cu mult timp în urmă, ca să scriu despre ele.
Izolarea fizică şi spirituală a femeilor, precum şi poligamia, am descoperit, nu fuseseră specifice doar Turciei. Haremurile au existat, în decursul istoriei, în toată lumea asiatică, fiind cunoscute sub diferite nume, cum ar fi purdah („perdea, draperie”), în India, sau enderun ori zenana în Persia. În China, Oraşul Interzis din Pekin avea şi el femei claustrate şi eunuci care să le protejeze şi să le supravegheze. Dar cel mai mare şi complex harem a fost, fără îndoială, Marele Serai. Ceea ce se întâmpla acolo a ajuns să fie considerat paradigmatic pentru toate haremurile.
Numai în Serai erau femei cu miile, femei care trăiau şi mureau fără ca nimeni altcineva să ştie de existenţa lor. Am sperat ca, punând cap la cap toate crâmpeiele pe care le adunasem de-a lungul vremii, să descopăr acea lume misterioasă, frumoasă şi incredibil de represivă, ascunsă vreme de multe secole în spatele vălului. Ce ne vor spune oare aceste femei, despre ele şi despre noi înşine? […]
Originea
Haremul, lumea femeilor izolate, este rezultatul sintezelor mai multor tradiţii. El exprimă clar ideea separării lucrurilor, sublima dualitate alcătuită de sacru şi de profan, conform căreia realitatea este împărţită în categorii care se exclud una pe cealaltă şi se supune unor reguli stricte, numite tabuuri. Într-un astfel de sistem, primii care trebuie separaţi sunt bărbaţii şi femeile. Femeile simbolizează pasiunea, iar bărbaţii ― raţiunea. Eva a fost ispita, iar sistemele patriarhale de gândire care au existat în decursul timpului, au avut tendinţa de a le considera pe toate femeile ca fiind, de asemenea, nişte ispititoare.
În ciuda sfintelor scripturi, înainte de Adam şi Eva a existat o lume ― în anumite credinţe, o lume pre-patriarhală. De exemplu, în civilizaţiile sumeriană, egipteană sau greacă, femeile ocupau poziţii foarte importante din punct de vedere spiritual şi aveau acces la tronul zeilor. În aceste sisteme, care erau prin excelenţă matriarhale, zeităţile feminine, ca şi cele masculine, controlau deopotrivă destinele fiinţelor umane şi animalelor. Erau la fel de puternice.
Cea mai veche zeitate cunoscută este zeiţa albă a naşterii, iubirii şi morţii. Ea era reprezentată prin luna plină, nouă sau prin semilună, şi era venerată sub nenumărate nume, cum ar fi Isis, Iştar, Artemis şi altele. Ea era Marea Zeiţă în diversele sale forme. […]
În cele din urmă, cunoştinţele şi priceperea în materie de agricultură au creat pentru unii un surplus de mâncare, făcând posibilă exploatarea altora, care nu aveau mijloacele necesare pentru a-şi asigura existenţa. Stăpânirea unor proprietăţi private, în special a pământurilor, a înlocuit împărţirea colectivă a bunurilor, divizând societatea în proprietari de pământ şi sclavi de diverse ranguri. Această evoluţie a avut loc în paralel cu declinul prestigiului spiritual al femeilor care au încetat să mai săvârşească ritualurile religioase. Mama nu mai era axa familiei, cea în jurul căreia gravitau ceilalţi membri, iar tatăl a devenit pater familias. În Roma antică, termenul familia desemna terenurile, proprietăţile, banii şi sclavii deţinuţi de un bărbat, toate bunurile care erau lăsate moştenire fiilor. Femeia a devenit o parte din familia bărbatului, proprietatea lui. A apărut, de asemenea, şi poligamia, ca parte esenţială a sistemului economic în care un bărbat avea nevoie de multe mâini de lucru pentru a-şi menţine nivelul de trai.
Povestea cu Adam şi Eva apare în iudaism ca o demonstrare a faptului că femeia este păcătoasă şi că păcatul ei îl reprezintă sexualitatea sa. Povestea susţine că există o ruptură între trup şi suflet, concepţie pe care creştinismul a adoptat-o şi a dus-o la limită, înfăţişându-l pe Hristos ca fiind un bărbat sfânt, născut de o femeie care îl concepuse într-un mod asexuat. Hristos era atât de cast, încât nu a cunoscut nicio femeie şi nu s-a manifestat deloc în mod sexual.
Această piatră de temelie a credinţei iudeo-creştine i-a scindat pe oameni, şi, totodată, a opus credinţei umaniste în esenţa bună a trupului, moştenite din religiile Egiptului antic şi ale greco-romanilor, concepţia conform căreia realitatea fizică de aici şi de acum trebuia dispreţuită, concepţie manifestată în visurile la o „altă” lume, de o spiritualitate infinită şi imaterială.
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea lui: Dumnezeu era duh, spirit. Dar femeia reprezenta carnea sau trupul, iar trupul era doar un animal dominat de pasiune, senzualitate şi pofte carnale. Bărbatul întruchipa, aşadar, raiul, iar femeia nu putea fi pe deplin împlinită până când nu se căsătorea cu un bărbat. În secolul al XIII-lea, Toma de Aquino şi Albert Magnus reuşiseră să propage ideea că femeile erau capabile să aibă relaţii sexuale cu Satana. Pe acest temei, Inchiziţia a identificat şi condamnat mai multe femei la ardere pe rug. Subjugarea spirituală a femeilor era, astfel, definitivată.
În sistemul patriarhal, bărbaţii, pe de altă parte, şi-au îngăduit o libertate sexuală nemărginită. Prostituţia s-a dezvoltat rapid şi o mare parte din veniturile bisericii catolice provenea chiar din bordeluri, iar reforma lui Martin Luther a încercat, printre altele, să pună capăt acestei ipocrizii. În ceea ce priveşte islamismul, el a impus separarea şi ascunderea femeilor sub văluri, susţinând că nu sunt demne de încredere şi că trebuie să fie ţinute departe de bărbaţi (alţii decât rudele lor apropiate), căci aceştia nu ar avea nicio şansă în faţa lor, iar ele nu s-ar putea abţine şi i-ar seduce. Nevoia de spaţii de locuit speciale, izolate, pentru femei, a devenit imperativă ― nu ca să li se protejeze trupurile sau onoarea, ci pentru a păstra integritatea morală a bărbaţilor. […]
Haremul din Serai
Triburile turcice, inclusiv otomanii, practicau poligamia cu mult timp înainte de cucerirea capitalei bizantine, Constantinopol, în 1453. Sultanul Mehmed al II-lea, cunoscut în istorie cu supranumele Cuceritorul, era obsedat să facă din noua lui metropolă, pe care a numit-o Istanbul, o replică a oraşului lui Constantin, dar mai opulentă. El i-a permis lui valide sultana („sultana-mamă”) să-şi organizeze casa după un model cât mai apropiat de acela al gynaecea („apartamentele femeilor”) pe care îl deţinea împărăteasa Elena, văduva lui Constantin. Gineceul era situat în partea cea mai îndepărtată a palatului, în spatele curţii interioare, iar femeile trăiau aici separat, formând grupuri în funcţie de sarcinile pe care le îndeplineau. Mehmed a adoptat obiceiuri bizantine, cum ar fi răpirea membrilor familiilor regale, înfiinţarea unei şcoli la palat şi deţinerea de sclavi domestici. Tradiţia islamică a poligamiei s-a îmbinat strâns cu aceste obiceiuri bizantine, şi au avut ca rezultat haremul. […]
Sultanele
Sultanul era o fiinţă aproape divină, în faţa căruia nimeni nu putea să vorbească sau să-şi ridice ochii. Contrar legendei care afirmă că sultanul îi arunca o batistă fetei cu care intenţiona să-şi petreacă noaptea, de cele mai multe ori, alegerea unei odalisce nu era deloc spontană şi nici plină de strălucire. Deseori, o fată îl însoţea în secret pe şeful eunucilor negri în camera suveranului. Numai după ce ajungea la un rang important ― de exemplu, devenea o ikbal („favorită”) ―, relaţia ei cu sultanul era recunoscută public, şi doar atunci ea primea un apartament personal, o barcă, trăsură şi sclavi. Călătorul din secolul al XVII-lea, sir Paul Rycaut, confirmă acest lucru: „dacă sultanul era satisfăcut de odaliscă, el o plasa, a doua zi, în custodia Doamnei Casei. Ea se întorcea apoi în harem în cadrul unei ceremonii pompoase, care marca admiterea ei în patul sultanului. Apoi era îmbăiată şi mutată în nişte apartamente demne de o sultană haseki.”
Când o favorită dădea naştere unui copil al sultanului, ea era ridicată la rangul de cadână sau de haseki sultana. Dacă, întâmplător, copilul era băiat şi acesta devenea sultan, mama lui devenea stăpâna haremului şi cea mai puternică femeie din imperiu, valide sultana. Bărbatul musulman considera că raiul se aşternea sub picioarele mamei lui. La urma urmei, ar fi putut să aibă oricâte soţii şi sclave dorea, dar avea o singură mamă. De aceea el îi dădea acesteia în grija tot ce avea mai intim şi mai personal ― femeile lui.
Competiţia pentru râvnita poziţie de validesultana era acerbă, iar miza, foarte mare. Rivalităţile şi conflictele permanente făceau ca inimile femeilor să bată mereu nebuneşte şi le ţineau mintea mereu trează. Un document din arhivele Palatului Topkapî, din secolul al XVII-lea, vorbeşte despre rivalitatea dintre sultana Gülnuş şi odalisca Gülbeyaz („Albă-ca-Trandafirul”), care s-a sfârşit tragic. Sultanul Mehmed al IV-lea fusese îndrăgostit de Gülnuş, haseki sultana, dar, după intrarea în harem a lui Gülbeyaz, afecţiunea lui a început să se îndrepte către aceasta din urmă. Gülnuş, care încă îl mai iubea pe sultan, a fost cuprinsă de o gelozie nebunească. Într-o bună zi, pe când Gülbeyaz stătea pe o stană de piatră şi privea marea, Gülnuş a împins-o pe neaşteptate de pe stâncă şi a înecat-o pe tânăra odaliscă.
Maternitatea regală conferea puteri şi bogăţii uriaşe, dar foarte puţină securitate. Conceperea unui copil era începutul unei călătorii riscante de autoapărare, care solicita multă isteţime şi curaj. Ochii curioşi ai rivalelor geloase erau foarte pătrunzători, iar ameninţarea la adresa vieţilor mamei şi potenţialilor moştenitori era o realitate care trebuia înfruntată zilnic. Un tânăr prinţ stătea în harem cu mama şi cu doicile lui până la vârsta de doisprezece ani, iar în tot acest timp mama lui trăia cu o teamă permanentă. Conspiraţia sultanei Kösem în vederea asasinării copilului-sultan Mehmed al IV-lea şi exilarea prinţului Mustafa de către Roxelana, care vor fi discutate pe larg mai departe, sunt doar două exemple care demonstrează cât de periculoasă putea fi viaţa în harem.
Odată cu urcarea pe tron a unui nou sultan, soţiile predecesorului, împreună cu anturajele lor, erau trimise la Palatul Vechi, care mai era denumit şi Palatul Celor Nedoriţi sau Casa Lacrimilor. Apartamentele lor din Serai erau dărâmate şi în locul lor erau construite altele, decorate special pentru noile locatare. Acest lucru nu înseamnă că femeile proaspăt mutate erau neapărat mulţumite de condiţiile care li se creaseră, chiar dacă acestea erau luxoase. […]
Viaţa de zi cu zi în haremul sultanului
Câte femei din harem şi-au acceptat soarta, kismet ― „ cea scrisă pe frunte”, după cum spune Coranul ― după ce au fost capturate sau cumpărate ca sclave şi după ce au fost obligate să se convertească la islamism? Ştim acum, dintr-o antologie de scrisori ale mai multor sultane, intitulată Harem’den Mektuplar (1450–1850), că existau acolo femei literate, care nu au stăpânit niciodată pe deplin limba răpitorilor lor. Oare creştinele sau evreicele se rugau în secret dumnezeului lor, implorându-l să le mântuiască de pedeapsa pe care le-o dăduse? Oare trăiau cu sentimentul păcatului, având convingerea că sufletele lor nu se vor putea mântui niciodată? Nu vom putea fi siguri niciodată de aceste lucruri.
Avem dovezi că în harem se practica magia neagră. Ghicirea viitorului, magia, cabala ― toate formele de divinaţie îşi aveau secretele şi adepţii lor, pentru că toţi cei închişi în harem căutau o modalitate de a prezice viitorul, pentru a-şi uşura prezentul şi a-şi exorciza demonii care se cuibăriseră în ei.
Mai ştim, de asemenea, în prezent şi despre existenţa rebelelor, a femeilor care cedaseră pasiunii inimii lor, cele care se aventurau în idile riscante şi puneau la cale întâlniri clandestine cu amanţii lor. […] Pe fundul Bosforului şi al Mării Marmara zac trupurile nenumăraţilor nefericiţi care au fost trădaţi de spioni, distruşi de minciunile rivalilor sau de-o vorbă scăpată la o şuetă.
Tot ce se întâmpla în spatele zidurilor haremului era, cumva, temperat de conştiinţa faptului că, odată ce o femeie trecuse prin Poarta Fericirii şi pătrunsese în harem, nu mai exista nicio cale de întoarcere. Pentru ea lumea de afară înceta să mai existe. […]
Mâncarea
Afiyet şeker olsun! („Fie să se transforme [mâncarea ta] în zahăr!”)
Teşekkür ederim, sizede afiyet! („Îţi mulţumesc! Şi a ta la fel!”)
Nimeni nu lua o îmbucătură de mâncare înainte de a fi spuse aceste cuvinte. Mâncatul nu era o activitate banală în harem, ci un ritual sofisticat. De-a lungul întregii zile, un flux nesfârşit de preparate şi de şerbet-uri trecea pe coridoare către apartamentele lui valide sultana, ale cadânelor şi ale favoritelor. Şerbet-urile erau considerate de femei cele mai dorite delicatese, şi aproape toate aveau o slăbiciune pentru dulciuri. Prepararea şerbet-urilor necesita un drum de şaptezeci de mile până la Muntele Olimp, de unde se aduna zăpadă de pe crestele cele mai înalte şi se înfăşura în pături, după care era adusă pe catâri la Serai, potrivit jurnalului de călătorie al lui Evliya Celebi, Seyahatname (1314–1328). Oamenii care aduceau zăpada purtau turbane făcute din zăpadă, şi munţi de zăpadă din cea mai pură, adunată de pe Muntele Olimp, mari ca nişte cupole, erau încărcaţi în căruţe şi trase de şiruri de optzeci de catâri. Ignatius de Mouradgea d’Ohsson, în cartea lui din secolul al XVIII-lea, Tableau général de l’Empire Othoman, descrie Gülhane („Casa Trandafirului”), unde se făceau şerbet-urile şi conservele: „Grija cu care îşi fac şerbet-urile este la fel de mare ca şi a francezilor, atunci când îşi prepară vinurile. Şerbet-ul este, de obicei un amestec de diferite sucuri de fructe, dar şi de esenţe florale precum acelea de trandafir, gardenie, panseluţă, tei şi muşeţel, care este aromat cu mosc, ambră cenuşie şi aloe”. Şerbet-urile se făceau din trandafiri şi violete, iar cafeaua era aromatizată cu scorţişoară, cuişoare şi petale de trandafiri. […]
Mâncatul cu mâna devenise o formă stilizată şi ultra-rafinată de artă printre femeile din harem. Toate odaliscele erau educate cu grijă, ca să poată interpreta acest ritual cu delicateţe, uşurinţă şi graţie...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
