Emil Brumaru are ceva din atitudinea de copil rasfatat pe care am citit-o pe chipul lui Emil Cioran. De fapt, nu sunt putin cei care au sesizat izbitoarea asemanare dintre ei. Poetul insusi povesteste ca a privit odata o fotografie inramata a ganditorului nihilist, iar aceasta pur si simplu a cazut de pe perete. Vanitatea il facuse pe Cioran sa nu-si suporte oglinda vie.
Se spune ca poetii sunt niste oameni anormali sau, ca sa folosesc un termen mai bland, neobisnuiti. Nu sunt de aceasta parere. La inceput mai ales, ma consideram un om cat se poate de obisnuit, de banal. Banalitatea are si ea distinctia ei.
Pe parcurs, am inceput sa ma schimb. Citind mult, observand cum, incetul cu incetul, ceilalti incep sa se uite la mine ca la o minune, am inceput sa ma simt prost. Nu in sensul de imbecil, ci pur si simplu sa ma simt penibil.
Nu am avut niciodata orgoliul de a ma preumbla tantos prin oras, strigand in gura mare ca sunt poet. Din contra, ma caracterizeaza umilinta si chiar jena de a fi devenit asa ceva.
Aici insa s-ar cere o discutie ceva mai ampla, caci, de fapt, de o bucata de vreme, eu nici macar nu ma mai consider poet. Am cam incheiat capitolul acesta. Am perioade, uneori destul de mari, cand nu sunt poet.
Esti cu adevarat asa ceva numai atunci cand scrii. Cand nu scrii, nu esti poet. ai pe urma, un poet se naste, nu se face.
La inceput am fugit de poezie, fiindca ma izola de oameni, cerea totul de la mine. Eram student la Medicina si observam cu groaza cat de usor imi este sa scriu versuri.
Dorinta de a scrie, pe de o parte, si dorinta de a deveni medic, pe de alta, nu se prea impacau, iar faptul ma speria.
Am sfarsit la un moment dat intr-o scindare dureroasa a personalitatii, pe care am resimtit-o acut. A trebuit sa ma hotarasc daca vreau sa scriu sau vreau sa continuu pe drumul pe care pornisem initial: acela de a face Medicina si de a deveni medic psihiatru.
Ceva insa parca se punea de-a curmezisul hotararii mele, fiindca, alegand aceasta cariera, in anul patru m-am imbolnavit de tuberculoza, a trebuit sa intrerup facultatea un an si ceva, asa incat perioada mea de studentie a tinut cam opt ani.
Am continuat, dar am capotat la un moment dat, iar in 1975 am renuntat definitiv. Am practicat medicina doar 12 ani, ca medic de tara la un spital mixt din Dolhasca.
Dolhasca n-a fost un loc lipsit de interes pentru mine. Era nod de cale ferata - localitate in care opreau toate trenurile -, avea un liceu cu douasprezece clase, si mai multe spitale, printre care si cel la care lucram eu.
Faceam de toate - vindecam barbati, femei, copii, tineri si batrani. In toata perioada asta am scris mult, dar nimeni nu stia ca scriu poezii, ma feream sa dezvalui cuiva acest lucru.
S-a aflat abia in 1971, cand am luat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. A dat cineva un telefon si a venit o sora la mine, foarte uimita si excitata, abia tinandu-si rasuflarea: "Domnu' doctor, stiti ca ati luat un premiu?!".
Dar nici macar acesta nu a fost momentul in care m-am hotarat sa renunt la cariera de medic in favoarea poeziei, desi un altul in locul meu ar fi facut-o.
Abia in 1975 - cum am mai spus-o - am renuntat la tot si am plecat, dar din cu totul alte motive. Am plecat definitiv, mi-am luat numai masina de scris - mi-am lasat acolo si manuscrisele, si biblioteca, si sotia.
Am lasat totul pentru ca m-am indragostit foarte tare de o eleva de liceu, Tamara. I-au fost confiscate atunci toate scrisorile - in numar de vreo sapte sute - pe care i le scrisesem. Totul a inceput de la o invitatie la ziua ei de nastere: implinea 18 ani.
Bineinteles, nu m-am dus, dar i-am trimis o scrisoare, impreuna cu o carte, si corespondenta a continuat. Scriam foarte mult - si cate zece scrisori pe zi. Desi casatorit, eram innebunit, ma simteam pierdut.
Relatia a inceput in 1971, ea era in clasa a douasprezecea, m-am tinut tare mai bine de un an, si abia in 1973 am facut pentru prima oara dragoste. Iar peste inca doi ani, in primavara lui 1975, toate scrisorile, vederile, cartile postale pe care i le trimisesem Tamarei - vreo sapte sute, cum spuneam, stiu asta pentru ca s-a facut un inventar atunci - au fost confiscate de Securitate. Cu mine personal n-au avut nimic, insa scrisorile Tamarei catre mine i-au interesat. Acela a fost momentul in care mi-am luat masina de scris, mi-am lasat nevasta si tot ce aveam la Dolhasca si am venit la Iasi.
Deja o cunosteam pe Tamara de cativa ani. In 1976 s-a nascut copilul nostru - o fata, Andreea; astazi, a terminat Medicina si este medic stagiar.
A urmat divortul de prima sotie, cu care nu am avut copii, un divort chinuitor, extraordinar de greu, fiindca ea s-a opus in permanenta hotararii mele. Andreea avea deja patru ani cand am reusit, in sfarsit, sa ma casatoresc cu mama ei.
Abia in 1979, cand a terminat Tamara facultatea, i s-au inapoiat scrisorile. Impachetate cu mare grija. Nu le-am desfacut pe toate (doar cateva dintre ele), si nu sunt pregatit deocamdata sa fac acest lucru.
Ar trebui sa ma adancesc serios in lectura lor, sa ma intorc in timp la anii cand am cunoscut-o; nu e usor sa recitesti, la varsta mea, scrisori de dragoste flamanda traita cu decenii in urma, cand viata parea eterna.
Oricum, nici pana in momentul de fata nu am priceput de ce a trebuit sa procedeze Securitatea in felul acesta.
E drept, eram foarte cunoscut, practic Securitatea nu a venit niciodata la mine pentru a ma lua intrebari, dar cert e ca aceasta intamplare m-a dislocat, m-a determinat sa plec.
ai totusi, oare numai aceasta intamplare sa ma fi impins sa-mi iau lumea in cap? Daca stau bine sa ma gandesc, cam de prin '73 simteam ca ma sufoc acolo, ca personal consumasem in intregime spatiul Dolhascai si al spitalului mixt la care profesam.
A fost o poveste cu cantec si cu urmari grozave. "De dimineata pana seara/ Visez la soldul tau, Tamara". Da, i-am scris poezii, pentru ca ma gandeam numai la ea. Versul face parte dintr-un volum care era sa cada la cenzura, fiindca Tamara Dobrin, de la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, sustinea ca-mi bat joc de ea.
Cineva i-a explicat atunci ca pe lume mai exista si Tamara Buciuceanu, si Tamara Cretulescu. Asta este insa o simpla intamplare.
Cartea a aparut si nu s-a petrecut nimic. Ce s-ar fi putut petrece? Nimic mai mult decat sa nu mi se publice. Nu ar fi fost nici o tragedie.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
