Ziarul de Duminică

I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii (II)/ de Dan C. Mihăilescu

I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii (II)/ de Dan C. Mihăilescu

Autor: Dan C. Mihailescu

18.05.2012, 00:07 494

În ce mă priveşte, fidel campaniei pentru neobiografism la care m-am angajat de câţiva ani, ca şi plăcerii de a interoga "eul epistolar" al Scriitorului român, îmi voi îngădui, în cele ce urmează, să cutreier prin corespondenţa lui Caragiale, cu convingerea lui Cioran că "adevărul despre un autor se află în corespondenţa, nu în opera sa". Complexele - de inferioritate (mai des) şi superioritate (mai rar) -, prieteniile (când caustic-hachiţoase, când intens derulate sub zodia generozităţii), surprinzătoarele elanuri erotice, histrionismul, cabotinismul, dar şi sentimentalismul cel mai limpede exprimat, plus, desigur, extraordinarul cult al colaţiunii (ne aflăm înaintea celui mai sociabil scriitor român din toate timpurile), odată cu impulsurile egocentrice, dar şi altruiste, alambicat-patriotice, dar şi necruţător-sarcastice la adresa butaforiei naţionaliste -, toate focalizează epistolar esenţele operei literare.

Pentru mine, scrisorile lui Caragiale, mai ales cele din epoca berlineză, constituie cea mai strălucitoare şi mai captivantă caligrafie a plăcerii din literatura română. Nicăieri în corespondenţa autorilor noştri nu mai există atâta epicureism fervent-alintat, atâta sfântă vitalitate a senescenţei, aşa o poftă de boierie senzorială, de tihnă, colportaj şi taclale, de cuminţenie şi drăcărie, de înţelepciune şi ghiduşie totodată. Pe scurt: atâta spectacol de sine!

Dracul gol şi dracul scris

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO