Sunt fascinat de tot ce se scrie de multe luni în acest an Caragiale. Pentru că s-au adunat o sută de ani de la moartea lui, zilele acestea, şi o sută şaizeci de la naştere, în ianuarie, atât de mulţi prozatori, dramaturgi, critici literari, regizori şi publicişti au simţit nevoia să spună ceva, încât am convingerea că orice rând în plus nu face decât să repete, să mestece vorbe şi idei spuse nu o dată, ajungând fără dubiu să plictisească.
Asta în cazul în care îşi mai aruncă cineva privirile pe aceste texte. Nu vreau să spun că mulţi deja repetă fără jenă ce s-a scris înaintea lor vreme de o sută de ani, mai ales idei de-a gata primite. Constat că încă se mai pot spune lucruri noi, cum a făcut-o Dan C. Mihăilescu în minunata lui carte abia apărută, din care "Ziarul de duminică" a publicat câteva fragmente (sau cum o făcuseră în excelente cărţi anterioare Ioana Pârvulescu şi Bogdan Bădulescu). Mai constat că se mai pot face suplimente pe o asemenea temă, cum a reuşit recent "România literară", din mulţimea copleşitoare de contribuţii, ieşind din nou în evidenţă Ioana Pârvulescu care, fără orgoliu, pare să spună exact ce gândim mulţi, adică o sumă de idei primite de-a gata despre de ce ne place Caragiale (pentru că e tolerant cu greşelile noastre, pentru că ne face să râdem, pentru că e culegător de greşeli, pentru că e uşor de înţeles, pentru că se multiplică şi ni se pare că-l ştim, pentru că e actual, pentru că vorbele lui sunt din ziar - şi multe altele). Nu insist, să nu ajung să cad în păcatul despre care vorbeam mai adineauri...
Rostul rândurilor acestora este mai degrabă de exorcizare. Caragiale m-a urmărit toată viaţa.
Nu mai ştiu de câte ori am citit prozele sau piesele lui Caragiale. Nu mai ştiu de câte ori i-am văzut piesele în felurite montări. Pentru nimeni nu are vreo importanţă. Cred că am citit destule texte critice, până la un moment în care am încetat s-o mai fac, descoperind că nu aflu mare lucru pe lângă ce ştiam. Era ca şi cum acele texte ar fi vorbit despre ceva ce există şi în mine şi e neplăcută, dacă nu chiar indecentă expunerea. Oricât ar părea de forţat, din multe motive cred că am trăit cu Caragiale în mine. În Ploieştii copilăriei mele, la şase ani am învăţat să buchisesc la o şcoală veche de mai bine de-un secol la care învăţase şi Caragiale; eram mândru. Mă gândeam uneori că unul dintre copacii extrem de bătrâni care umbreau curtea şcolii, demult smulşi să facă faţă unui bloc modern, va fi început să crească pe când Caragiale era de vârsta mea de atunci. Treceam zilnic pe lângă bustul lui dintr-un părculeţ vecin cu splendidul bulevard cu castani; iar eram mândru. Nu mai amintesc locurile oraşului pe unde trecuse Caragiale, începând cu gara, şi pe unde îmi plăcea să hălăduiesc cu prietenii, indiferent că aveau sau nu inclinaţii literare. Primele mele texte, aiureli de copil, au fost scrise în stilul lui. N-aş putea spune de ce eram convins că trăsăturile esenţiale ale scriitorului erau ale noastre ale tuturor, ca o pecete - ironia, vorba şugubeaţă, dispreţul pentru sclifoseală etc. Orgoliile de acest fel s-au estompat în timp, am revenit cu picioarele pe pământ, dar Caragiale a rămas parte din mine, că o recunosc ori nu.
Poate din noi toţi. De aceea, stau să mă gândesc că sunt atât de mulţi cei care vorbesc şi scriu despre Caragiale, că atât de des se reiau piesele sale şi i se retipăresc prozele, pentru că e un prea plin care stă să dea pe afară, chiar dacă se nasc repetatele întrebări: "Iar Caragiale?!"
Răspunsul e simplu: da, iar la anul şi mai încolo, va fi la fel.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
