Astăzi aveam de gând să vă povestesc despre cumam fost eu in Francia cu ajutorul unei cărţi semnate de ValGheorghiu, dar amân subiectul pentru data viitoare, pentru că simtcă am o tinichea agăţată de coadă şi mă agasează zgomotul ei. Despece este vorba?
De vreo două săptămâni suntţinta unor glume amicale pe care o vreme nu le-am inţeles. Cineva,care mă tot sună săptămânal de aproape doi ani, doar-doar m-oconvinge să scriu ceva despre o carte, se arată surprins că eu aşavea şi talent la pictură; un amic aduce vorba despre acelaşi lucruşi, la protestele mele confuze, mă bate pe umăr şi-mi spune: "Lasă,nu fi modest!" Cunoaşteţi genul acesta de replică autoritară, deşiaparent blândă, care vrea să spună, orice ai obiecta: "Ştim noi maibine...". O colegă se oferă să mă verniseze. Primesc chiar şi uncadou, un fel de toc, cu nişte peniţe subţiri şi lunguieţe, plus ocălimară cu tuş. Am impresia că cineva s-a rupt de mine, ca intr-oproză a lui Borges, că imi poartă abuziv numele şi pozează, intârg, ca pictor. Bine, aş putea eu oricând replica, am, la urmaurmelor, un frate geamăn, de ce aş fi eu responsabil de ce face el?Poate l-a apucat pasiunea pentru şevalet. In drum spre Bucureşti,la miezul nopţii, o colegă imi dezleagă misterul: a apărut in"Adevărul de seară" un articol in care scrie mare, negru pe alb, căeu aş cam picta... Eu am ratat numărul cu pricina. Şi, ca să nu maiincapă nici un dubiu, el este insoţit şi de o poză care atestătalentul meu ţinut, atâta vreme, secret. Atât de secret, că nici eunu aflasem nimic despre el.
Totul se luminează: acum imiamintesc, cu câteva sptămâni in urmă, am avut o agreabilăintâlnire, in librăria-cafenea Avantgarde, cu o distinsăjurnalistă, care m-a intrebat de una, de alta, pentru a umpleultima pagină a amintitului cotidian. I-am spus tot ce am crezut căar putea-o interesa. I-am trimis şi unele texte din care ar fiputut extrage orice informaţii ar fi fost necesare (ceea ce a şifăcut). Nicăieri, dar nicăieri, nici măcar in glumă, nu am pomenitde faptul că aş picta. Cum aş fi putut să o fac? La o adică, pot săspun acum cu mâna pe inimă: atunci când mă jucam cu plozii naşuluimeu, de vreo 4-5 ani, nimeni nu ar fi putut distinge desenele lorde al meu. Am două mâini stângi, nu sunt in stare să desenez pestenivelul unui preşcolar. Culorile le-aş putea potrivi cum lepotriveşte o mâţă care a devenit vedetă pentru că dădea cu lăbuţeleprin culori şi după aceea alerga peste canava. Adică strictarbitrar. Dar nu fac nici măcar asta. Şi, ca să imi duc gândul pânăla capăt, cred că am suficient discernământ incât să mă ţin departede astfel de tentaţii: nu imi plac diletanţii, amatorii. Nu imiplac medicii care cred că sunt poeţi, inginerii care se credscriitori ori sculptori, in fine, nu imi plac nici scriitorii carese laudă cu multiplele lor talente. Nu cred in arta făcută din purtalent, fără serioase studii de specialitate. Aşa, duminica, şi eujoc fotbal, dar nu mă dau, pentru atâta lucru, fotbalist. Una e săpui pe hârtie ce-ţi trece prin cap atunci când simţi că te incearcăo stare melancolico-depresivă şi alta este să te recomanzi ca poet.Una e să ai ca hobby pictura, alta e să te consideri pictor. Bun,dar eu nici măcar din curiozitate nu am ţinut vreodată in mână unpenel (excepţie: când mi s-a făcut poza de alături). Am fost prinmulte muzee europene, am răsfoit sute de albume, cred că sunt bineorientat, ca să spun aşa, in domeniu, dar atâta tot. Am rămas mereuun biet şi pasionat spectator. Recunosc şi mă spăşesc: amzdrăngănit, in tinereţile mele hippioate, la chitară, am scris şipoezele (pe care vechii prieteni sper să le fi uitat), am scris şiproză, am ţinut multă vreme jurnal, am făcut epigrame (chiar măpricepeam), dar de pictat - asta nu mi-a trecut prin cap pânăacum.
Şi totuşi, de unde incurcătura?Titlul de pe ultima pagină a "Adevărului de seară" nu lasă nici undubiu: Bogdan-Mihai Creţu, criticul literar pasionat depictură. Ei, asta o recunosc oricând: de pictură, dar nu depictat. Trec peste faptul că niciodată nu am semnat cu ambeleprenume şi că ziaristul care a fixat titlul portretului m-a apelatca la starea civilă. Dar câteva rânduri mai jos citesc: "Tânărulcochetează şi cu şevaletul". Aşa care va să zică, "cochetez"... Eca şi cum aş coase goblenuri: in timpul liber, când nu am ce face,ca să mă liniştesc, "cochetez"... Şi, ca supremă dovadă, poza pecare o alătur articolului de faţă. Pe care, ce e drept, eu amtrimis-o, dar nu cu gândul de a induce lumea in eroare, ci dinamuzament. Să mă explic. Nu imi place să trimit poze serioase cândmi se cer. Nu imi place, de altfel, nici ipostaza de ţintă a unuiportret ori interviu: riscul este ca cei care te iau in serios săpiardă simţul realităţii. De aceea am tot protestat: nu mă recunoscin ipostaza de critic literar, e doar o faţă a mea. Prin urmare,când mi s-au cerut fotografii, am trimis mai multe, intr-o serievizibil "neserioasă". Asta e, am eu o latură histrionică pe care nuam de gând să o ţin sub papuc. Am mai trimis, revin, o poză in careţineam, intr-o ipostază hamletiană, un craniu in mână, o alta incare mă făceam că muşc, ca dintr-un sandwich, dintr-o biată broascăţestoasă (vie!), o alta in care trăgeam din narghilea, inconjuratde vreo patru "cadâne" (de fapt, distinse prietene, poete,traducătoare etc.), intr-un bar din Istanbul. Şi, in fine,buclucaşa poză in care, intr-o manieră, spun eu, ostenativteatrală, mă reped la un şevalet. Mă aflam, din câte imi amintesc,in casa memorială a pictorului Eugen Popa din Săvârşin. Eram plouat(la propriu) şi-mi luasem o mină... "serioasă". Culorile de pepaletă sunt vizibil uscate, eu port o geacă şi am atârnată pe umăro gentuţă... Exact aşa imi imaginez că lucrează pictorii. Atuncicând nu sunt preocupaţi să privească inspre obiectiv. Pe butonulaparatului a apăsat amicul Şerban Axinte; i-am intors serviciul, dealtfel. Prin urmare, dacă eu sunt pictor, şi Şerban Axinte estepictor.
In rest, nu am ce să reproşezportretului cu pricina; dar am ţinut să dezamorsez confuzia. Nu dealta, dar ce mă fac dacă, de acum inainte, cutare poetesă, in locsă-mi ofere o carte, cu gândul de a scrie despre ea, doreşte să-mipozeze? Şi mai am o consolare: bine că cei care au dat titlularticolului nu s-au gândit că aş cocheta cu alte preocupări macabreori măcar stranii: că mă joc cu cranii, că infulec broaşte ţestoasevii sau că sunt poligam, convertit la islamism şi că am un harem.Abia atunci aş fi avut probleme. Nu de alta, dar e greu deintreţinut.
BOGDAN CRETU (nascut la 21ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra deLiteratura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea"Al.I. Cuza" din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magnacum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegiicritice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiulpentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentrudebut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Visniec - unoptzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iasi",nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romanialiterara"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romanacontemporana (Premiul pentru critica al revistei "Ateneu"),Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar,eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite revisteculturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc.Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilordin Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala siComparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in "Ziarul deIasi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iasi,din 2006.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
