Primesc zilele astea un email de la Stelian Turlea ce ma avertizeaza ca vara e pe sfarsite, iar rubrica asteapta din nou sa fie alimentata cu texte. Da, timpul trece, iar subiecte despre care sa scrii inteligent nu gasesti la tot pasul, cel putin nu intr-un oras ca Iasul, unde canicula si praful gros ridicat de buldozere alunga orice umbra de inspiratie.
Drept urmare, am intors si eu spatele dezolantului peisaj citadin, cautand prin biblioteca un volum mai usor, care sa ma binedispuna si sa-mi starneasca pofta de scris. Nu stiu de ce, poate din simpatie pentru autor, un om vesel si destept, cu care-ti face placere sa stai la taclale, poate pur si simplu din intâmplare, m-am oprit la cartea de poezii a lui Robert Serban „Cinema la mine acasa".
Rasfoindu-i volumul, dar mai ales ascultandu-l de pe CD, mi-am zis ca trebuie sa renuntam odata la prejudecata care face din poet o fiinta cu capul in nori si cu ochii mereu la stele. Avand in spate o indelungata experienta de jurnalist, editor si realizator de programe TV, era firesc ca Robert Serban sa-si exploateze cu maxim profit si abilitatile asa-zicand „colaterale", dobandite in momentele cand alte solicitari, mai stringente, l-au scos din inertia contemplativa dictata de imperativul tiranic al muzei. Rezultatul, surprinzator, reuseste sa satisfaca si pe cititorul exigent si oarecum „specializat", sensibil adica indeosebi la valoarea strict literara a textului, si pe omul obisnuit care, curios sa afle ce se mai scrie, recurge frecvent la formula „lecturii" in varianta audiobook. S-o spunem din capul locului: CD-ul realizat in tandem cu compozitorul Ilie Stepan este o opera in sine, in care muzica (excelenta) pune in evidenta foarte bine neobisnuitul talent actoricesc al autorului insusi. Caz rar, daca nu singular, cel putin in raport cu celelalte „produse" similare. Recitate, versurile castiga mult, dobandind accente greu deslusibile numai din pagina tiparita. Oricum, si fara disc (pacat, totusi!), cartea ramane convingatoare prin mesajul simplu, profund uman, vehiculat intr-o forma daca nu chiar facila, in orice caz, usor accesibila, lejera, in maniera dezinvolta a unei confesiuni fara fasoane.
Fata de primele volume (titlurile vorbesc de la sine: Fireste ca exagerez, 1994; Odyssex, 1996), poezia lui Robert Serban a evoluat mult in bine, lasand definitiv in urma excesele, toate stridentele acelea ridicole, insa greu de evitat la o anumita varsta – mai ales daca e vorba de un ins extravertit, inclinat spre farsa si joc, de un sangvinar cu simturile mereu in alerta. Intr-adevar, autorului ii convine rolul acesta de bon viveur mucalit, insetat de viata si de toate placerile ei, de entertainer seducator si jovial, capabil sa vorbeasca pe limba tuturor si sa fie iubit pretutindeni. De aceea si izbutesc versurile sale – in urma decantarilor succesive, curatate de intoxicatia hormonala si de reziduurile iconoclaste (ecouri ale frustrarii colective sub neocomunism) – sa sune atat de firesc, in tonalitatea placuta si familiara a suetei.
Sceptic si tolerant, cultivand un umor de buna calitate, poetul nu este (cum s-ar putea crede din cele spuse pâna acum) un spirit frivol, superficial. Nu ocoleste problemele grave ale existentei. Nu fuge de suferinta, numai ca nu face caz din atata lucru. Ironia il ajuta mereu sa iasa, cu gratie, din impas. Sa evite scrasnetul. Lamentatia. Injuratura. Si celelalte conventii din care se plamadeste retorica disperarii. Verbul inveninat al pamfletului. Patosul rugaciunii. E drept, in palimpsest nu se ascund aici cine stie ce taine – totul e la vedere si spus cat se poate de clar, fara ambiguitati de prisos. Si asta pentru ca scriitorul a ajuns, pare-se, la o fericita maturitate, care-i permite sa ignore cu buna stiinta tertipurile literatilor de duzina si sa evite sistematic parada stilistica, exhibitionismul narcisist, suparator peste masura atunci cand in spatele expresiei ochioase se casca, asa cum se intampla de obicei, un abis refuzat de idee.
Contextualizata cu haz, vocabula neaosa isi pierde otrava si invioreaza brusc atmosfera cu ecouri intertextuale mai mult sau mai putin subtile: „acasa/ in singuratate/ stau alaturi de vreo femeie/ plang uneori la filme// stiu/ sunt prost/ iar prostia ma face emotiv/ cele mai banale povesti/ despre moarte/ despre viata/ imi provoaca uneori lacrimi si muci cat o gripa// ele au toate aceeasi reactie/ ma iau in brate/ ma strang la piept/ ma mangaie pe cap/ uneori imi sterg ochii/ ce femeie rezista unui barbat care plange?// acasa/ la filme despre moarte/ despre viata/ eu plang si fut" (Cinema la mine-acasa).
Aici este Robert Serban la el acasa, in textele unde se imbina lejer confesiunea frusta cu anecdota, vorba porcoasa cu lexicul slefuit de o sensibilitate clorotica exprimata antifrastic, in forma tragicomica a marturisirilor inselator autocompatimitoare si a emotiilor blande, inflorite discret la coltul gurii, intr-un zambet ambiguu. Trecuta prin filtrul septic al luciditatii si ironiei, trairea se curata de impuritati si se pliaza, suplu, pe tiparul binecunoscutelor manevre psihice menite sa ilustreze mecanica bufa a vietii interioare. Se instituie astfel o distanta salubra intre autor si personajul in care el se proiecteaza ca intr-o oglinda, pentru ca imaginea reflectata (ca la... cinema) nu retine decat conturul evanescent si rizibil al unor experiente descifrate invariabil in cheie prozaica: „n-am mai plans de mult/ desi motivele sunt/ parca/ mai temeinice si mai diverse decat inainte/ iar mila mea s-a adancit odata cu liniile din palmele/ pe care le privesc tot mai des/ dar la fel de prosteste ca pâna acum// (...) curat ceapa/ si rad fericit/ ca dupa atata timp/ m-au podidit lacrimile" (Lipsit de eroism).
Nelinistit, agitat si, probabil, lesne varsatoriu de sange nevinovat, predispus temperamental catre o viata activa in care nu e loc pentru contemplatie si sondaj autoanalitic, poetul si-a gasit expresia cea mai adecvata a talentului sau in genul acestor compuneri miniaturale cu miez moral, aproape de formula umoristica acreditata candva la noi de faima unui Toparceanu sau Pastorel. Filiatia (destul de fantezista, recunosc, de vreme ce nu se bazeaza pe un serios examen comparatistic) vizeaza de fapt afinitatea de temperament, ca dat al personalitatii: cred ca Robert Serban ar fi un bun epigramist, care nu si-ar face de rusine predecesorii. Dar asta e alta chestie.
Multe poeme se termina apoi, stereotip, cu o secventa concluziva de factura deseori anecdotica, in poanta, de unde si fermecatoarea surpriza, poate nu chiar atat de mare pe cat lasa sa se inteleaga unele versuri: „cine nu vede dunga subtire a tinerei fete/ ce s-a ivit/ ca orizontul/ deasupra blugilor stramti?// toti clipim/ de parca urmeaza sa iasa soarele/ si nu vrem sa fim prinsi nepregatiti// dar mama ei/ ca o furtuna/ ii suiera/ ridica-ti pantalonii!/ si privirea ni se intuneca" (Cine nu vede?).
Din pacate, exista pe lume si oameni mai putin atenti la astfel de lucruri incantatoare. Poetul se revendica insa de la scoala hedonistilor si nu cred ca i-ar displacea sa fie considerat, ca si alti predecesori ilustri, un simplu „Epicuri de grege porcos". In locul exceselor maladive el prefera de fapt un fel de otiu ceva mai activ, cam in maniera filosofiei morale a lui Horatiu, satiricul care facea elogiul vietii la tara si al cumpatarii din mijlocul forului. Primum vivere, intr-adevar! Poezia vine abia la urma, pentru ca ea nu e decat „ceea ce ramane din viata/ dupa ce o traiesti".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
