E drept, mare parte dintre indraznetele monumente care au adus gloria locului, unde s-a statornicit o vreme curtea domneasca, daca nu vor fi rezistat intacte la rugina timpului, au fost totusi restaurate, spre a putea oferi si vizitatorului de astazi prilejuri de jubilatie mistica sau, in absenta fiorului religios, macar de banala incantare estetica. Intr-adevar, dupa lasarea serii, de sus, de la ultimul etaj al Hotelului Unirea, privelistea e incantatoare: reflectoarele scot in evidenta, acolo unde te astepti mai putin, printre soselele supraaglomerate si blocurile sinistre, ziduri de piatra grea, cu aspect medieval, siluetele nobile ale unor cladiri din alt veac, in fine, tot lucruri demne de admirat, care traseaza de altfel chiar harta turistica a urbei. Din pacate doar asa, de la distanta, in clipele de ragaz si intr-o dispozitie favorabila reveriei mai reusesc sa-mi iubesc orasul si sa ma las vrajit de frumusetile lui.
Insa cine nu e familiarizat cu peisajul are sansa de a incerca emotii autentice oricand, chiar pe timpul zilei, numai pasind pragul Mitropoliei, al Goliei, Galatei sau Cetatuii. Apoi, daca e vorba despre un ins cu veleitati intelectuale, el se va imagina, desigur, mergand cu sfiala pe urmele marilor scriitori care au trecut pe aici, pe la Rapa Galbena, Casa Pogor, Bojdeuca din Ticau si, mai sus, pe la Universitate, pana in Copou, la vestitul tei. Or, mie, iesean get-beget, nefiind inclinat sa visez la astfel de lucruri cu ochii deschisi, toate aceste „minuni" mi se par, in lumina zilei, destul de meschine asa conservate cum sunt, ca niste vestigii de pret scoase parca dintr-o cutie, in totala inadecvare cu mediul. Sau, oricum, am impresia ca sunt prea obisnuite ca sa le mai acord importanta cuvenita pe drept. Gresesc, evident. Dar nu pot sa nu constat ca, desi tine sa-si pastreze macar memoria, Iasul nu mai este de mult timp un oras organic, armonios (lucrarea lui Amphion, dupa cum i-ar fi spus Rosario Assunto). De aceea nici nu-mi place sa ma plimb pe strazile frecventate intens din centru sau pe traseele cu destinatie turistica obligatorie. Amestecul e prea vulgar, iar contrastele imi jignesc ochiul. De fapt, cele mai frumoase clipe le-am petrecut altundeva, departe de zgomotul lumii, pe aleile pustii din Gradina Botanica, in perioadele care fac locul mai putin atractiv pentru multime. Gradina Botanica, singurul spatiu ce mai aminteste de Iasul acela vechi, cu gradini napadite de vegetatie, de orasul inconjurat de paduri si cu tentacule
infipte adanc in natura. Gradina Botanica! Numai aici, la ceasul unui amurg insangerat din noiembrie, am trait voluptatea pura a contemplatiei sau, poate, mai curand, euforia inutilitatii simturilor amortite de ger. Numai aici, coborand spre lac intr-o noapte cu luna, mi s-a nazarit ca ma cheama cineva, nu stiu unde. Numai aici, primavara, la inceputul lui mai, parfumul rozelor te face sa-ti amintesti de Macedonski si sa reciti din Rondeluri. Si ce varietate uimitoare de forme, de culori! Nici nu mai tin minte de cate ori am colindat prin Rosarium cu gingasa mea sotie, luand-o metodic, din tufa in tufa, spre a gasi exemplarul cel mai de soi. Care sa fie oare? Marele Mogul? Luchianul? O sumedenie de nume latinesti mi-am notat in carnet, cu diverse prilejuri. Nici eu nu mai stiu la ce specie se refera fiecare si cum arata ea in realitate. Dar ce mai conteaza?
infipte adanc in natura. Gradina Botanica! Numai aici, la ceasul unui amurg insangerat din noiembrie, am trait voluptatea pura a contemplatiei sau, poate, mai curand, euforia inutilitatii simturilor amortite de ger. Numai aici, coborand spre lac intr-o noapte cu luna, mi s-a nazarit ca ma cheama cineva, nu stiu unde. Numai aici, primavara, la inceputul lui mai, parfumul rozelor te face sa-ti amintesti de Macedonski si sa reciti din Rondeluri. Si ce varietate uimitoare de forme, de culori! Nici nu mai tin minte de cate ori am colindat prin Rosarium cu gingasa mea sotie, luand-o metodic, din tufa in tufa, spre a gasi exemplarul cel mai de soi. Care sa fie oare? Marele Mogul? Luchianul? O sumedenie de nume latinesti mi-am notat in carnet, cu diverse prilejuri. Nici eu nu mai stiu la ce specie se refera fiecare si cum arata ea in realitate. Dar ce mai conteaza?O data (cam pe vremea asta), am gasit inflorit un trandafir complet verde, cu nuante de cenusiu. Era perfect, cu petalele ca de ceara, emanand un parfum discret si foarte insinuant, de narcotic divin. Asa trebuie sa fi mirosit ambra. Nu am rezistat sa-l las acolo, in frig, prada capriciilor naturii. Nici sa-l daruiesc n-am avut inima, nici chiar tovarasei mele de viata, adica, fireste, celei mai minunate si mai de incredere fapturi din tot universul. L-am luat acasa, numai pentru mine. A doua zi l-am gasit insa complet uscat, desi il pusesem intr-un bol cu apa si zahar. Se facuse negru ca taciunele, isi pierduse mirosul, dar forma ramasese intacta. Trandafirul negru, mi-am zis, cu gandul tot la literatura. Am pandit dupa aceea ani la rand aparitia unui alt exemplar. In zadar. Cautarile mele au esuat lamentabil. Miraculoasa tufa pare sa fi disparut fara urma, iar numele sub care credeam ca se ascunde s-a dovedit cum nu se poate mai fals, desemnand o planta vulgara, ca oricare alta. Trandafirul meu nu a mai inflorit niciodata.
Insa acum, la sfarsitul iernii, tot in Gradina Botanica, se ivesc in intreaga lor splendoare, la adapostul caldut al serelor, azaleele si cameliile, trandafirii Extremului Orient. I-am admirat, fireste, ca in fiecare an, dupa un obicei devenit ritual. Dar oricat m-ar fi entuziasmat fragilitatea petalelor, fragranta aceea suava de floare exotica, cu viata de o zi, n-am reusit sa uit ca, undeva, intr-un colt de gradina, s-ar putea sa rasara din nou un trandafir cu petale verzi, fara nume.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
