In timp ce imi vorbeste, Emil Brumaru nu pare in apele lui. Usor melancolic, marturiseste ca traverseaza o perioada critica. Nu se simte poet daca nu scrie si, de catva timp, pixul alearga pe hartie fara sa lase vreo urma. Asteapta insa in fiecare zi (si-n fiecare noapte) intoarcerea acasa a... Poeziei. Au inca multe de facut impreuna.
ai totusi cred ca, daca nu ar fi intervenit acea stupida intamplare din '73, nu as fi parasit Dolhasca. Nu aveam de ce sa ma plang. Produsesem deja trei carti acolo. Numai ca, dupa primele doua, publicate in 1970, tot de spaima, fiindca fusesem foarte atacat de critica, m-am oprit.
Cel de-al treilea volum era deja dat la tipar, dar imi propusesem sa fac o pauza de vreo patru ani in cazul in care nici el nu va fi bine primit. Ba mergeam chiar mai departe, spunandu-mi ca, daca se intampla asta, am terminat-o si cu activitatea editoriala, cum o terminasem cu cea de medic: imbolnavindu-ma destul de grav - facusem un TBC prin anul IV -, m-am inspaimantat; pur si simplu n-am mai rezistat.
Aveam visuri mari - tineam foarte mult sa ma specializez in psihiatrie -, dar totul a cazut. M-am impotmolit cand, dupa ce am facut stagiul, la un banal control de rutina mi s-a spus ca ceva nu e in regula cu plamanii mei.
A trebuit sa repet analiza. Cu acest din urma rezultat micro-foto, am ajuns direct la sanatoriul Barloba. Am fost nevoit sa intrerup medicina timp de un an si jumatate.
Aceasta facultate de sase ani eu am facut-o in opt. Asadar, daca adaug la ei si cei 12 ani de practica, iata ca am 20 de ani de medicina la activ.
Tuberculoza a deviat cursul firesc al vietii mele. De scris am scris si dupa aceea, am scris chiar foarte mult, cu patima, dar medicina, in ciuda faptului ca am continuat sa invat si s-o practic, nu m-a mai interesat.
Apoi, toate s-au inlantuit - cu multe hopuri, e drept - intr-o alta ordine, daca stau sa ma gandesc la fel de fireasca: au venit primele carti, premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, prima lansare in 1983, cu "Ruina unui samovar". ?in minte ca evenimentul a coincis cu moartea lui Nichita Stanescu. Volumul cuprindea si doua scrisori catre Nichita si tin minte ca atunci, la lansare, le-am citit plangand. Erau doua dintre ravasele pe care i le scrisesem si i le trimisesem si lui candva.
La scurt timp, a urmat angajarea la "Convorbiri literare", corector cu jumatate de norma. ai asta era o premiera in noua mea viata, fiindca, dupa parasirea profesiei de medic, eu nu am mai avut serviciu.
Il aveam acum. Dar un salariu de "o jumatate de corector", lesne de inchipuit pentru oricine, era ceva de groaza. Nu ma refer neaparat la suma pe care o primeam - cateva sute de lei -, cat mai ales la teribila umilinta pe care o resimteam.
Desi imi traiau parintii, care ma mai ajutau, o aveam pe Tamara si aveam deja copilul, umilinta era imensa. In schimb, ca o dulce ironie, devenisem membru in Consiliul Director al Uniunii Scriitorilor, care pe vremea aceea, ca si astazi, obisnuia sa acorde componentilor sai imprumuturi curente, pe care eu le numeam "sinucigase".
Adica: daca faceai un imprumut de 2.000 sau 4.000 de lei (bani, pe vremea aceea), nu ti se mai cereau inapoi, dar la aparitia unei carti iti erau scazuti direct din suma pe care o incasai.
De pilda, pe "Ruina unui samovar" am luat doar o mie si ceva de lei. Restul s-a dus la fondul acela, condus pe atunci de Zigu Ornea.
Apoi, nu am mai publicat decat in 1998, asadar dupa o pauza lunga de 15 ani. De la corector cu jumatate de norma, ajunsesem, la "Convorbiri literare", redactor-sef adjunct.
Am crezut atunci ca scap de treaba, dar nu, era de doua ori mai greu. De-acum trebuia sa raspund de numar si, intrand in toata aceasta mataraie si vazand toate formele de cenzura existente si toata nebunia scoaterii unei reviste, nu am mai avut curajul sa public. Iar in 1998 m-am lasat cu greu convins s-o fac: pur si simplu mi-au smuls manuscrisele din mana.
Am semnat intai un contract la Editura Nemira, cu Valentin Nicolau, a trecut un an, au trecut doi, el imi daduse banii pe 42 de poezii, si m-am trezit intr-o zi cu dansul la Iasi - era 11.00 dimineata: "La ora 18.00 imi dai volumul, 42 -45 de poezii", mi-a zis.
Am strans un vraf de "Romania literara", am extras poemele publicate acolo, le-am combinat, le-am ajustat, am scris de mana, le-am facut desene si, la ora sase, i-am predat lui Valentin Nicolau cartea.
Asa mi-a aparut primul volum de dupa '89. Poezie existase intotdeauna (scriam mult), dar nu avusese cine sa se tina de mine. In plus, nici nu intelegeam rostul pentru care trebuia sa fac lucrul acesta. Publicam prin reviste si mi se parea suficient.
Acum, lucrurile s-au mai schimbat. Am mai evoluat in conceptii si, iata, astazi sunt pe cale sa-mi parasesc pentru a treia oara cursul firesc al vietii: trebuie sa-mi public antologia, o obligatie care ma apasa intr-un mod greu de suportat.
La un moment dat, vazand cum se poarta oamenii cu mine, cum ma opresc si ma intreaba sistematic "cand iti apare antologia?", apoape ca m-am simtit obligat s-o scot. Daca as fi lasat in pace, n-as simti asta ca pe o povara, dar asa, eu, care nu suport constrangerile, ma simt sufocat.
Odata, i-am dat un telefon lui Nicolae Manolescu (nu cu el trebuia sa fac antologia, era vorba de cu totul altceva) si i-am spus ca, dupa parerea mea, cam 15 poezii ar fi bune. Cum sa fac eu din ele ditai volumul de 500 de pagini?
Dupa aceea, am lasat din exigenta si am conchis ca am vreo 25, dar tot n-am fost lasat in pace: "Domnule, mai gandeste-te, poate ai mai multe". Marturisesc ca m-au cam speriat. O antologie se face o data in viata si nu oricum.
In plus, ma obosea faptul ca batrana mea masina de scris, care m-a insotit in exilul autoimpus - un "Consul" -, se rablagise de tot. In zadar ma rog de unul, de altul "Dati-mi, domne, si mie o masina de scris", primesc invariabil acelasi raspuns: "Mai bine imi ceri un calculator".
Apoi au venit o groaza de propuneri de la diverse edituri, inclusiv "Biblioteca pentru toti", care au sfarsit prin a ma coplesi. Mai eram nominalizat si la niste premii, unele propuneri le-am refuzat, pe altii i-am incurcat, cum a fost cazul celor de la BPT. In fine, am reusit sa le franjuresc pe toate.
Eu insa sper sa fac in cele din urma o antologie, numai sa depasesc aceasta perioada, in care parca nu ma mai simt poet. Poezia nu e ca o nevasta, toata ziua acasa.
Pentru mine a fost o amanta care vine cand vrea si ma lasa cand vrea. Cand pleaca devin inert, parca nici nu mai sunt eu. Trebuie sa ma chinui sa scriu ceva, si daca ma chinui nu iese ca lumea.
Dorm numai cu somnifere, ziua beau cafea, dar nu mai are efect. Carti nu mai pot cumpara pentru ca nu am de ce s-o fac: daca le cumpar, zac langa mine, fiindca nu stiu pe care s-o deschid. Trec printr-o perioada dificila. Sper sa-mi treaca.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
