Epopeea lucrurilor
Ea nu era omul care sa fi spus: "orice revolutie are victimele ei". S-a vazut cat tinea la respectarea adevarului, a persoanei si a dreptatii. Inclin sa cred ca, in scurt timp, s-ar fi inscris "in aparare", de partea principiilor de mai sus. Asta avea sa fie capcana in care vor cadea multi, in ideea ca o era fericita si pura nu putea sa inceapa cu crime si nedreptati. In nefericirea ei aproape absoluta, cu ghinionul (sau blestemul) care a urmarit-o mereu, Magda a avut un singur, sinistru si ironic, noroc: a putut crede pana-n ultima clipa in "vremea noua" si in "poezia noua", a carei nastere din "sangele multimii" o compara cu a Pegasului din fioroasa Meduza. A avut posibilitatea sa creada, pentru ca nu a depasit pragul anului 1945. Cum ar fi putut sa-si inchipuie, de pilda, ca restituirea bunurilor luate de pe teritoriul Uniunii Sovietice, in conformitate cu prevederile armistitiului, avea sa se transforme, chiar pentru familia ei, intr-un jaf ordinar? Ar fi putut ea sa asiste, indiferenta sau aprobatoare, la inventarierea si ridicarea din casa a lucrurilor, mobila si obiecte de stricta necesitate, confiscare abuziva care avea sa-i lase pe ai ei mai saraci decat erau? Despre episodul confiscarii, imi amintesc, inca le vad pe matusile mele inghesuite pe patul din bucatarie, si cadrul usii umplandu-se brusc de aparitia ofiterului rus, cu o carura care mi s-a parut uriasa. Din toata perioada aceea am ramas doar cu atat: emotii, spaime, parfumuri, forme fara corp, pe care multa vreme n-am stiut cu ce sa le umplu. Asa a fost si cu "epopeea lucrurilor", plutea in aer ceva, inveninandu-l: revolta, resemnare, frica, nedreptate.
Epopeea a inceput in ianuarie 1945, cand bunicul a aflat cu stupoare in ce situatie era: nu numai ca trebuia sa predea tot ce avea in casa, dar lucrurile, inventariate cu grija, pana la ultimul paharut, urmau sa fie predate de doua ori! S-a adresat, asadar, "Comisiunei Romane pentru aplicarea Conditiunilor de armistitiu", cerand ca lucrurile (proprii!) sa-i fie lasate spre folosinta, iar daca nu era posibil, atunci sa fie predate numai o singura data. In sprijinul acestei cereri, demna de a figura intr-un inventar al absurdului, aducea declaratiile martorilor, care dovedeau ca mobila, vesela si asternuturile erau ale lui. Intre timp, actiunea autoritatilor isi urma cursul. Procesul verbal de luare in primire a fost incheiat pe 31 ianuarie 1945, intre el si comisarul sef al sectiei de polite de care tinea. Apoi, casa a fost golita, in ciuda comunicatului din ziare, care se referea numai la "masini, autovehicule, obiecte de arta, covoare", si nu la lucrurile de folosinta comuna. Parca-l vad si-acum pe unul dintre unchii mei, caznindu-se, in mijlocul curtii, sa injghebe, din niste scanduri vechi, un pat. Ziarele spuneau ca "nu erau supuse restituirii" imbracamintea, lenjeria de pat, vesela si mobila comuna. In realitate, li s-au luat: scaunele, cuierul, biblioteca, biroul, furculitele, farfuriile, paharele, saltelele, pernele, plapumile, presurile... S-ar putea sa fie vorba aici de o nepotrivire de vederi: ceea ce unora li se parea a fi lucru absolut necesar, de trebuinta zilnica, altora putea sa le apara drept culme a luxului. Era, poate, distanta dintre o camasa de noapte si o rochie de seara. Petitiile bunicului au continuat, desi raspunsul Comisiunii fusese categoric: "...toate bunurile ce ati lasat in 1940 in teritoriile U.R.S.S. si regasite in 1941 - sunt proprietatea Statului Sovietic..." Povestea avea sa se prelungeasca pana in octombrie 1950, cand a primit, din partea "Oficiului pentru urmarirea bunurilor URSS", o adresa care-l informa ca lucrurile lui au fost "parte predate - iar parte dovedit abandonate". Mai simplu spus, nu mai existau.
Cea mai cumplita a fost, poate, tocmai caderea fortata in derizoriu. Maruntisurile, asa-zisele maruntisuri ale vietii, luau proportii uriase, de cosmar: rechizitionarea camerei de la strada, despartita de un glasvand de aceea unde murise Magda, apoi pretentia chiriasului de a trece spre dependinte prin dormitor, o serie lunga de procese cu el, lipsurile, si asa mai departe. Speriati de ce se intampla in jurul lor, profund dezamagiti, cu spatiul vietii din ce in ce mai restrans, chinuindu-se cu traducerea unor romane rusesti pe care tata le stiliza, bunicii ajunsesera sa se certe din nimic. Fricile erau de mai multe feluri, dar de temut, toata lumea se temea. Eu, de pilda, ma temeam cand trebuia sa traversam linia ferata, in drum spre cimitirul unde era mama, "Reinvierea": intotdeauna aparea din senin o locomotiva sau un tren. Cei mari aveau altfel de spaime. Exista, in primul rand, teama deportarii: originarii din Basarabia, in special copiii si tinerii, erau considerati cetateni sovietici, si se intocmeau liste conform carora erau ridicati si "repatriati". Matusile mele au purtat asupra lor mult timp cate un bilet cu datele necesare ca sa-si poata sustine calitatea de cetateni romani: "In iulie 1940 am fost pe Strada Alexandru Balaseanu n. 21 la proprietarul Musatescu - Martor poate sa fie si Mihai Cazacu si cumnata lui Maria Stoian pe str. Alexandru Balaseanu No. 12..." (arhiva familiei)
Apoi, se zvonise ca familiile in care amandoi sotii erau pensionari nu vor mai primi decat o singura pensie. Ingrijorati de finantele lor, si asa destul de "subtiri", bunicii s-au gandit sa divorteze, dar n-au mers pana la capat cu actiunea intentata, probabil ca risipirea temerilor i-a oprit la timp. Bunicul a mai lucrat si dupa pensionare, la Spitalul Central din Bucuresti. Imi aduc aminte ca, o vreme, a fost detasat la ospiciul Balaceanca, in afara orasului, unde l-am si vizitat o data sau de doua ori. Era prin mai-iunie, si ma luase ca sa-mi arate ciresii copti. Acum imi dau seama ca-i placea acolo: se simtea aproape ca la Costugeni. De la halta, unde trenul ne lasase in camp, am trecut cu sareta, dimineata, printre lanuri, in care am vazut pete sangerii de maci. Cladirea era racoroasa si intunecata, cu gratii la ferestrele mici, situate in partea de sus a peretelui. Bunicul locuia intr-o rezerva, unde avea un pat metalic, de spital, o masuta si un spalator, caruia-i zicea "lavoar". Avea si un bolnav pe langa el, un fel de Zugravu, care se straduia sa-l ajute in fel si chip; de pilda, ii vacsuia pantofii, stiu asta pentru ca tocmai venise cu ei lustruiti, si bunicul, dupa plecarea lui, i-a intors si mi-a aratat talpile care luceau ca oglinda. Povestindu-mi ca nu reusise sa-l faca pe om sa vacsuiasca pantofii ca toata lumea, avea un zambet special in coltul gurii, o umbra de zambet, in care intra si o unda de incantare. Nici acum nu stiu (cred ca si Costugeniul trezea aceeasi nesiguranta): era un loc groaznic sau un rai pe pamant? Cand m-am intors in Popa Nan, cu flori de camp si ciresi, mi s-a parut ca ma veneam din paradis, dar tragand cu urechea la ce povestea (un doctor fusese ucis de niste bolnavi, pe care un ignorant ii inzestrase cu ciocane, ca sa repare un gard), ma cuprindea spaima. Poate ca era si una si alta, adica o ispita si o incercare.
O vorba foarte banala spune, dupa moartea cuiva: "Viata merge inainte". Asa e, dar uneori, nimic nu mai poate fi cum a fost. Asa s-a intamplat, de pilda, cu tata. Mi s-a povestit ca, vazandu-l cum arata, "parca era scos de pe Cruce", insasi bunica il indemna mereu sa se recasatoreasca. Un timp, nici n-a vrut s-auda. ("Eu nu cred c-am sa pot sa-mi gasesc nevasta dupa Magda...")
Cand in sfarsit s-a hotarat sa faca pasul, bunica l-a invitat la masa, cu proaspata sotie. "Duminica, el a venit singur! Zice: 'Am trimis-o acasa.' 'Cum ai facut asa ceva?! Nu puteam s-o suport langa mine: ce cauta asta aici?/.../si n-am putut s-o suport, mi se parea asa de curios: ce cauta ea in casa mea si-n viata mea?)" (Elisabeta Isanos-Botez, marturie imprimata pe banda)
Care a fost situatia mea, nu stiu daca mai merita sa spun. Am dormit aproape doi ani (nu in sensul obisnuit al cuvantului, ci traind ca-n somn). Am folosit acest rastimp pentru a razui imaginea ei, asa cum razuie scolarul o litera sau o pata pe foaia de caiet, vazand cu disperare ca, in ciuda eforturilor, tot se cunoaste si cu cat merge mai adanc, cu atat conturul stersaturii devine mai vizibil. Ceva mi-a soptit: "Sa nu te uiti inapoi!" si nu m-am uitat, am incercat sa uit. Dar uitarea insasi avea sa ma roada, vierme in fruct, si a trebuit sa ma intorc. M-am trezit abia pe la cinci ani, nici atunci complet, si am inceput s-o caut. Imi lipsea fara incetare, in ceea ce aveam si in ceea ce nu aveam. N-am fost ca toti ceilalti copii, si uneori ma revoltam, in felul meu. Nu numai eu, ci si bunicii mei erau altfel, dar simteau si ei, ca toti batranii, apropierea sfarsitului, ea cu mai mult calm, el - mai dramatic: "Am impresia ca sunt asediat, dusmanii ma ataca din toate partile, organele slabesc: inima, ficatul, stomahul, ochii, auzul etc. etc./.../Cat voi mai rezista?" (scrisoare din 29 III 1960) Mai mult acasa, in familie, locuindu-si amintirile: un petec de stofa, o perna, felul cum cadea lumina pe un perete, carti vechi, de care au fost captivati in tinerete, recitite acum, intr-o altfel de liniste. Aparatul de radio, pana noaptea tarziu, raspandind inutil franturi de sperante. Focul, curatatul sobei dimineata: scos cu vatraiul, scrumul infoiat zbura in toate partile, ca fulgii unei pasari arse, care nu mai invia din propria cenusa. Apoi, bunicul urca din beci cu bratul de lemne, obosit dar zambind, aparea in usa intunecata, mirosea a padure si a pamant. Si un nou zbor incepea sa arda, de la un fleac de chibrit si cateva surcele. Uneori insa nu voia sa s-aprinda, si trebuia incercat iar si iar: poate ca lemnele erau ude. Serile lor in singuratate, cu amintiri, cu lampa arzand intre paturi, pe noptiera unica. Olteanul care venea dimineata, cu cateva zarzavaturi infrigurate, de cine stie unde aduse, furate probabil. In ziua cand s-a intors sa inapoieze bancnota mare pe care bunicul, curand dupa stabilizare, o confundase cu una de cativa lei, ce bucurie a fost in casa, ce liniste solida si pura: mai existau oameni cinstiti! (si, culmea, cinstea, ingretosata parca, isi gasise adapost de-o zi in olteanul acela, altfel normal de smecher, care insela la cantar). Iar ei, bunicii, in timp ce apreciau grosimea tot mai redusa a cojilor de cartofi ori se certau pentru un cuvant, parca aveau mereu in vedere, din adancul vietii lor, un punct fix in intuneric, un anumit loc de pe cer, unde se dezintegrase o stea. Sfarsit
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
