Zodii inselatoare
Revista "Science et Vie" incepuse sa publice articole de trista actualitate: "Ce qu'il faut dAépenser pour tuer un homme Aaâ¬c la guerre"; costul uciderii unui om in razboi era de 75.000 de franci. In noaptea de 14 august 1916, clopotele bisericilor din intreaga tara au batut prelung, la miezul noptii, sunand mobilizarea. Dar, pentru ei, razboiul incepuse mai devreme: la 23 iunie 1913, Mihai fusese mobilizat, cu gradul de plutonier, la batalionul 3 Cetate, si a lucrat ca intern, pana la 1 august 1917, la spitalul "Sf. Spiridon" din Iasi. Eliza vazuse si ea cate ceva din fata razboiului in vara lui 1913, ca voluntara in combaterea holerei, la Turnu-Magurele. Ar fi multe de spus despre anii aceia, despre entuziasmul primelor zile, despre rezistenta fizica si morala, puterea de a indura lipsurile si durerea, despre iarna lui 1917, cu Falkenhayn si Mackensen la portile Bucurestiului, despre Iasul sufocat de refugiati... Totusi, voi derula filmul mai rapid: Eliza a trecut de la "Sf. Spiridon" la Socola, unde, dupa aprecierea lui Parhon, "a lucrat cu mult zel si "a dat proba de mult spirit clinic si de dragoste de bolnavi". De la 5 aprilie pana la 1 august 1917, Mihai a fost la regimentul 32 infanterie "Mircea", legendarul, cel cu "soldatii luptand in camasi" in vara de la Marasesti. Cand armata romana a trecut prima oara muntii, a pasit si el in Ardealul strabun, si a gustat din primirea triumfala pe care le-a facut-o populatia. Un zvon vag, din categoria istoriilor "sottovoce" ale familiei, vorbea despre un castel ca-n basme, o masa cu cristaluri, vinuri si femei. La 15 martie 1918, cu acelasi regiment "Mircea", a trecut Prutul pe la Vadul lui Isac, si a intrat pe pamantul Basarabiei, pe o vreme urata, iernatica. In total, a fost efectiv pe front un an, unsprezece luni si douazeci si noua de zile. Printre picaturi, apucase sa se cunune cu Eliza, doar la primarie, pe 15 iulie 1915. Intrase in uniforma la 27 de ani, avea s-o dezbrace la 33. La sfarsitul razboiului, el si Eliza aveau de-acum doi copii, doua fete. Prima, Magda, era nascuta la Iasi, la 17 aprilie 1916, "la oarele trei dupa amiaza, in casa parintilor sai"; tatal era "declarantele", pe 20 aprilie. Certificatul de botez al copilei nu se afla in arhiva familiei, nu se poate sti cine i-a pus acest nume. Stiu insa ca exista o matusa din partea tatalui, tata Magdalena, sora Pitei, cu care aceasta trebuie sa fi "conspirat" pentru oficierea botezului, pe care Mihai il considera un ritual cam "barbar".
Era o primavara timpurie. In ocolul comunal se afla inchis un manzoc ratacit, roib, cu coama si coada neagra, si primaria ieseana aducea la cunostinta in ziar, pentru ca stapanul sa-l ia in termen de cinsprezece zile. In anul acela, Pastele cazuse devreme, pe 10 aprilie stil vechi, vremea era calda, cu soare, lumea iesise sa petreaca de sarbatori, la gradinile din imprejurimi, "La Perjoaia" si "Leaganul fluturilor", ori la camp sau in padurea Barnovei. O bura de ploaie cazuta spre seara n-a speriat pe nimeni, scranciobul plin de fete isi urma mai departe "invartiturile". Unii fusesera totusi nemultumiti de felul cum se desfasurase serviciul divin la Mitropolie: in timp ce se canta "Hristos a inviat", fanfara militara si clopotele au acoperit glasurile preotilor. Cand s-a nascut Magda, era Duminica Tomii, a doua dupa noaptea Invierii, punte catre alta mare sarbatoare, Sf. Gheorghe, cand se tineau balciuri, si lumea, dupa ce consultase cateva saptamani listele din ziare, avea sa intre in febra generala a mutatului.
Trecand intr-o zi prin mahalaua ticaului, prin dreptul unei case unde locuiau niste nemti, cineva a auzit: "Ruich, oder ich schik euch nach Werdun!" Mama nemtoaica isi certa astfel copiii neastamparati. ("Taceti, caci altfel va trimit la Verdun!") Pe diverse tonuri, nu se mai vorbea decat despre asta: ochii intregii lumi erau atintiti spre locul unde se dadea "batalia inimilor". Si aparea speranta ca pacea nu putea sa fie departe. Semne erau: chiar la 17 aprilie, ziarele scriau ca Germania facea demersuri pentru o pace separata cu Rusia, iar o revista ilustrata din Bucuresti dadea chiar un termen pentru sfarsitul razboiului. ("...cel mai tarziu in luna Septembrie sau Octombrie.") Convingerea era generala, poate asa se explica entuziasmul cu care populatia avea sa subscrie la Imprumutul national, cerut de guvernul I. C. Bratianu: in loc de un milion si jumatate cat se ceruse, romanii aveau sa subscrie patru milioane. Dar, sub abureala creata de frazeologie si patetism, lucrurile isi urmau cursul, ca raurile sub gheturi. Guvernul colecta cenusa de la populatie si rechizitiona arama pentru nevoile armatei. Afacerile se umflau, tot mai prospere, incat valurile ajunsesera pana in Parlament. Crestea pretul aurului, si de pe diverse fronturi veneau stiri ingrozitoare, la fel si din imperiul de peste munti: "senilul monarh de la Schoenbrun", spuneau ziarele, continua "sa-si tarasca batranetele prin bulevardul de spanzuratori".
Mai aveau, totusi, oamenii chef sa se si distreze? Se pare ca da, pentru ca "Marele magazin LA INGER" vindea "gramofoane ultima perfectionare cu si fara goarne", iar teatrele si cinematografele, desi scumpe, functionau din plin. Si peste agitatia vietii zilnice, plutea umbra mortii Reginei Elisabeta, despre care editorialul unei reviste spunea: "N'a murit o Regina, ci o Femee..."
Sora Elizei, Elena Alistar, participase si ea la evenimentele vremii. Mi-o amintesc: impunatoare, dominanta, ma reducea la tacere. Pentru mine, era doar un fel de matusa aspra, care purta in loc de bluza o ie brodata, si la subsuoara (combinatie stranie), o poseta facuta dintr-un pui de crocodil, al carui cap servea drept clapeta: ca si cum si-ar fi conservat reflexele, clampanea din falci la orice miscare mai brusca. Pericolul ma atragea: imi strecuram mana intre dintii mici dar ascutiti, retragand-o iute cand le simteam intepaturile. Odata insa, intr-o seara de 24 Ianuarie, la indemnul ei, fereastra a fost astupata cu o patura si ne-am prins toti in hora, cantand incet un cantec pe care eu nu-l mai auzisem, dar ceilalti pareau sa-l stie foarte bine: "Hai sa dam mana cu mana..." Era prin 1950. Mai tarziu, am aflat ca fusese publicista, militanta pentru Unire, prima femeie-deputat in Sfatul care a votat Unirea de la 1918, ca a fost supravegheata si arestata de "ohrana". Despre ziua de 21 Noiembrie 1917, cand s-a deschis prima intrunire a Sfatului tarii, aflu din brosura "Sarbatoarea Basarabiei" ca era "o zi frumoasa, cu soare cald", si pe palatul unde era strans Sfatul flutura "un minunat steag romanesc".
Unde erau Mihai si Eliza in ziua aceea luminata? El era pe front, iar ea, la spitalul Socola din Iasi. Locuiau, cum se obisnuia, chiar in spital, plin pe atunci de raniti. Magda alerga sa li se urce in brate, poate din dorul de taica-sau, pe care-l vedea rar. Boala nu i s-a tras insa de la raniti, ci de la un copil din vecini. Erau tot timpul impreuna: mamele erau prietene, rufele se uscau pe aceeasi funie. La un moment dat, copilul n-a mai fost vazut pe-afara. Parintii n-au spus decat ca era bolnav, fara sa precizeze ce avea. Cand Eliza a aflat (de la altcineva) ca era poliomielita, i-a rugat sa o ajute s-o vaccineze pe Magda in singurul mod posibil pe atunci: injectarea unei cantitati, infime, de sange de la bolnav. Parintii au refuzat. Boala Magdei a fost lunga si grea. A ramas cu glezna stanga complet paralizata.
Costiugeni, Costugeni, Costiujeni, Costujeni... Nici azi nu stiu bine cum se numea spitalul din apropierea Chisinaului, unde lucrau si locuiau, el din vara lui 1918, ea din primavara anului urmator. Un parc de 70 de hectare, de fapt un palc de padure, in care predominau castanii, inconjura spitalul. In lupta cu deznadejdea din sufletul Magdei, Eliza nu prea avea aliati, a trebuit sa si-i caute si, cu ajutorul Cerului, a izbutit sa-i gaseasca, chiar in gradina casei. Nu stiu daca-l citise pe Schopenhauer, dar l-ar fi putut citi, in editii popularizate, la indemana. Ceea ce-mi povestea, repetand ce-i spusese Magdei, pot fi si idei personale, dar si "respirari" din aerul timpului sau fructe ale unor lecturi. Este posibil sa-i fi trecut prin maini o brosura, "Viata, Amorul, Moartea", cu pasaje despre "vointa de a trai", "singura expresie a existentei insasi a universului": "sa observam admirabila industrie a furnicilor, munca minunata si artistica a albinelor...", "energia tacuta cu care plantele isi infing radacinile in pamant, spre a putea sorbi sucurile hranitoare...". S-a servit ori nu Eliza de imaginile filozofului? Oricum, chiar daca a facut-o, este remarcabil felul cum le-a schimbat sensul final, rasucindu-le in directia luminii. Prin fosta padure, treceau alei largi, pietruite, iar dincolo de gard se vedeau dealuri, acoperite pana departe cu lanuri si livezi. In coroanele copacilor, in iarba de la radacini, viata continua nestingherita. Cu ea s-a aliat Eliza, in lupta pentru sufletul Magdei. A invatat-o sa descopere fapturile marunte, pe care lumea grabita nici macar nu le baga-n seama inainte de a le strivi, sa vada in toate vointa uriasa, care domina pe fiecare centimetru patrat, oriunde creste sau misuna ceva ("Vointa de a trai se arata goala in planta inca slaba..." graia brosurica filozofului). Fire de iarba, muguri si furnici. Moi, usor de strivit, reusesc sa strapunga obstacolele, pentru ca vor sa ajunga la lumina. Furnicile, cand iti pui degetul stavila, se framanta ca-n fata unui munte, dar gasesc o cale. Frunzele sunt in stare sa strapunga lemnul, ca si firele de iarba pamantul. Fiecare fiinta are in ea o putere care-i compenseaza slabiciunile. Ea, Magda, avea una mai mare decat a furnicilor si a firelor de iarba: mintea. Putea sa le gandeasca pe toate, muguri, iarba, furnici, si sa se gandeasca pe sine. "Nu exista obstacol care sa reziste vointei omenesti", va spune mai tarziu. De altfel, insasi atmosfera din casa lor era un argument in favoarea vointei care impinge inainte viata: intr-o fotografie de familie din august 1918, Eliza, intr-o rochie de vara, tine in mana stanga cateva frunze, iar cu dreapta isi ocroteste pantecele bombat de sarcina. Intr-o alta, facuta la vreun an dupa, apare si un personaj care nu se vedea in prima: Silvica, nou venita. Dar nicaieri nu se mai vede geamanul acesteia, baiatul, care n-a supravietuit. Cu toate astea, cei din fotografie gaseau puterea sa zambeasca. Si inca trei nasteri aveau sa urmeze: Veronica, Elisabeta si Ana. Va urma
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
