Copilaria
Cum veneai cu trasura spre Casa din Vale, mai intai era o alee de salcami, apoi drumul se deschidea larg spre poarta de lemn. Fata de restul cladirilor din spital, stranse intr-un fel de sat, era o casa singuratica. In spate, mai jos decat nivelul curtii, curgea un parau, de obicei un biet fir de apa, care, intr-o vara, a venit mare, umpland toata valea. Cat a durat inundatia, fetele au facut masuratori, punand semne: se temeau ca paraul va cuprinde si casa. Gradina avea doua alei de nuci, doua de peri, cativa meri, era si un visin inalt, erau si brazi, artari, straturi de flori si o iarba inalta, matasoasa, prin care-si croiau carari ca niste cartite. Sub brazi, era un leagan, iar intr-un colt din gradina erau niste artari batrani, fetele se tolaneau in ei, pe crengile groase. Vara, cat era ziua de lunga, surorile se intreceau la fuga, se cocotau in copaci, se jucau cu cainii. Magda nascocea insa altfel de jocuri, pentru care nu trebuia iuteala de picioare, si le facea si pe celelalte sa renunte la zbenguiala. De pilda, jocul de-a teatrul. Ea facea scenariul, intotdeauna cu un domnitor roman si un sultan, care pana la urma era asasinat. Cand asasinul ii baga cutitul de bucatarie sub brat, "sultanul" trebuia sa cada mort pe divan, dar cea care-l interpreta facea cu ochiul si scotea limba, spre supararea Magdei. Spectacolul era dat in fata familiei, cei mai fideli spectatori fiind bunicul si bunica.
Un adevarat noroc al copilariei lor a fost prezenta in casa a bunicului Iosif. Le repara jucariile si le spunea povesti, pe care n-aveau sa le mai auda de la altcineva si nici nu le-au gasit scrise in carti. Avea afara un atelier, mereu mesterea cate ceva, fetele se uitau la el cum lucra (se vedea ca munca ii facea placere), iar atelierul mirosea frumos a lemn si a mere tinute in fan. Culcusul lui era pe-o lada invelita cu o blana de oaie. Iarna, cand venea de-afara sa se incalzeasca, se aseza pe-un scaunel langa soba, in odaia copiilor; mirosea a ger si a aer curat, avea mustatile brumate si obrajii rosii. Tras de mustati, nu se supara, fetele n-au auzit niciodata vreo vorba rea de la dansul. In schimb, bunica, batoasa si scrobita ca si pernele de pe patul ei, era suparacioasa, paracioasa, cicalitoare. O data pe saptamana, se ducea cu trasura in vizita "la greci". In rochie neagra, cu un aer grav, se rezema de spatar privind mandra in jur; cat lipsea, fetele ii cotrobaiau prin odaie si in lada, unde au descoperit odata o rochie de bal. Cum ajunsese fata care purtase rochia aceea o batrana cocarjata, cu mainile intepenite de artroza, incat trebuia ajutata sa se pieptene? In primavara lui 1929, bunicul a cazut la pat si in scurt timp a murit; era de Pasti, pe-o vreme umeda, cu ploaie marunta si deasa, dar calda. Magda nu le-a lasat pe fete sa mearga la cimitir, le-a spus ca bunicul se ducea in Rai.
In casa, nu se vorbea despre infirmitati, iar Magda nu pomenea niciodata despre suferintele ei din prima copilarie. Despre denumirile unor defecte fizice, fetele, cand le auzeau din intamplare, credeau ca erau ocari sau vorbe de rusine. O singura data au auzit-o vorbind despre subiectul tabu: sub copacul din care cazuse, Veronica zacea lesinata, cu mana rupta; niste oase straine, care pareau de animal, iesite din tarana, ii strapunsesera pielea, si fetele se cazneau sa i le smulga, nestiind ca erau oasele ei. Atunci, Magda i-a spus lui taica-sau: "Sa nu cumva sa accepti sa i se taie mana, ca sa sufere mai tarziu! Mai bine sa moara decat sa traiasca asa."
Pentru ea, speranta se ivise in decembrie 1926: a fost gasit la Iasi un chirurg, Hortolomei, care a acceptat s-o opereze la picior. Inainte de incercarea asta, asteptata de ea cu nerabdare, i s-a facut o fotografie-portret: cu ciorapi negri, intr-o rochie scurta, de copil, care abia-i acopera genunchii, sta picior peste picior, dar atitudinea nu exprima cochetarie, ci mai degraba obisnuinta batraneasca de a se odihni astfel. Cu cotul sprijinit de bratul scaunului, isi reazema de mana obrazul stang, cu un aer ganditor. Uluitoare ii este mai ales privirea: mult mai matura decat te-ai astepta, cuprinde un amestec unic, subtil, de tristete, speranta si zambet. In sala de operatie, i se citea pe fata bucuria, ceea ce i-a impresionat puternic pe doctori. Operatia, reusita, a constat din fixarea unei tije metalice care sa-i sustina articulatia gleznei. Faptul ca era in crestere a ajutat-o mult: mai tarziu, usorul defect ramas abia se cunostea. "Magda dorea multa veselie in jur, petreceri, era si foarte voluntara si cand dorea ceva era imposibil sa nu-si realizeze dorinta. Cand citesti poeziile ei, nu poti banui macar ce fire avea..." (Veronica Isanos-Luscalu, "Memorii") "Era exuberanta. Nu exista petrecere la care sa nu fie chemata, pentru ca era vesela, crea o atmosfera antrenanta." (Elisabeta Isanos-Botez, marturie imprimata pe banda).
Dar nu era numai atat. Mai sprintena la minte decat normalul varstei, citea mult, mai ales noaptea, cand linistea casei nu era tulburata nici de patefon, nici de glasurile fetelor, trecand ca o furtuna prin usi. Cartile despre care credea ca trebuie citite le trecea si lor. Mereu o vedeau cu poeziile lui Eminescu, din care citea ceasuri in sir, sau sub brat cu Arghezi ori Rilke, sau cufundata in vreun roman de Flaubert ("SalammbAô") ori Oscar Wilde ("Portretul lui Dorian Gray"). "Cartile pentru oameni mari" erau intr-un corp de biblioteca incuiat si, bineinteles, ca orice fruct interzis, aveau o putere de atractie deosebita. Ca sa le poata lua, a taiat cu diamantul bunicului o bucata din geamul bibliotecii, sa gliseze putin in sus si-n jos, cat sa-si poata strecura mana. Odata descoperit siretlicul, s-a convenit ca Magda sa aiba privilegiul unor lecturi mai dificile, ca si pe acela de a lua parte, dupa culcarea celorlalte fete, la discutiile de seara. "Tatei ii placea sa citeasca fragmente din cartile care-l impresionasera in bine sau in rau si sa discute despre lecturi cu mama si cu alte rude sau prieteni, oameni maturi, iar intre ei se ridica totdeauna si vocea Magdei (,) de obicei ca sa contrazica...". Daca nu mai puteau face fata discutiei, matusile batrane o trimiteau la culcare. "Asa e usor sa castigi un proces", spunea Magda, si astfel, tot ea avea ultimul cuvant. Nu era nici pe departe o timida, dimpotriva, nu se sfia nici pe scena, la serbare, chiar daca uitase titlul poeziei.
Scria de pe la 13 ani, si primele care au aflat au fost surorile ei. In camera copiilor, fetele citeau, iar Magda, cufundata in caiete, numara pe degete silabele si le "cerea rime". "Magda ne dadea sa-i copiem pe curat poeziile, caligrafic, caci ea avea un scris greu de citit/.../Ea obisnuia sa glumeasca cand vedea poeziile scrise <<frumos>> pe pagini cu chenar tras in doua culori etc. - <<Cand se vor gasi vreodata caietele astea se va spune cu uimire: ce scris pueril si ce gandire profunda!>>" (Elisabeta Isanos-Botez, marturie scrisa) Caietele n-au mai fost gasite niciodata, Magda le ardea la anumite intervale sau le arunca. N-a mai ramas decat ce au tinut minte "copistele", de pilda, versurile dedicate celei mici, cand implinea trei ani: " In ochii tai,/ Deschisi mirati si-ncrezatori asupra lumii,/ In ochii tai miraculos de clari,/ O sa se-ncuibe vipera minciunii,/ si-n coltul minusculei tale guri,/ Atat de dulce si surazatoare,/ Se vor sapa cu vremea zbarcituri,/ Mereu mai adancite, mai amare.// Azi crezi in basme, insa maine/ Vei invata ades sa te-ndoiesti/ si-n lupta ne-ndurata pentru paine,/ Tu vei uita, desigur, sa zambesti."
Nu numai primele ei caiete de versuri, ci si sutele de epigrame s-au pierdut. Intr-o vacanta, la Costugeni, a fost un adevarat duel de epigrame intre Magda si Dorel Elefterescu, fiul unor salariati ai spitalului. Fiecare "combatant" statea la el acasa, iar surorile faceau pe postasii. Pe drum, se opreau si citeau, abia asteptand sa vada ce ochi va face destinatarul si ce raspuns va da. Pentru ca o vazuse jucandu-se intr-o zi cu o penseta, sa-si scoata fire de par de pe frunte (Magda o avea nu prea inalta, in comparatie cu a lui Dorel, care, zicea ea, avea fruntea prea lata fata de talent), el i-a trimis urmatoarea epigrama: "Magdalena-n suparare/ Pe natura ei ingrata/ Ca sa aiba talent mare/ si-a facut fruntea mai lata..." Raspunsul Magdei a fost: "Fruntea, daca ai penseta/ si rabdare, tot o faci./ Dar nu stiu nici o reteta/ Pentru cei la duh saraci..." Ca si cum ar fi vrut sa-i adevereasca epigrama, Dorel a scris atunci una in care vorbea pe sleau despre defectul ei fizic. ("...si Magda ma ataca, cu niste versuri schioape, ca si stapana lor...") Raspunsul: "Regret c-am rascolit o rautate/ Pe care nici n-o banuisem in trecut,/ Dar vad din rimele-ti cu truda inchegate/ Ca versurile-mi 'schioape' te-au durut...// Citeste-ti epigrama inca o data:/ Desi nu esti deloc un Cincinat/ Vei observa ca trebuie reparata/ si un pic de spirit nu i-ar fi stricat.// schiop fu si Byron, mi se pare,/ si-avea mai mult talent ca tine,/ De-ar sta talentul in picioare,/ Ar scrie toti magarii bine...".
"Eu nu-mi aduc aminte sa ma fi suparat vreodata pe ea, chiar daca era ironica uneori sau cand ne facea farse, mici pacaleli, sau uneori ne tinea de rau pentru ceva. Era cu sase ani mai mare ca mine, dar nu cred ca numai varsta ne impunea ci, mai ales superioritatea ei incontestabila. Traiam mai izolati acolo, la spital, unde lucrau parintii nostri, si cred ca Magda din generozitatea ei fara margini se ocupa de noi ca sa (ne) distreze, ea fiind mult mai maturizata datorita suferintelor din prima copilarie. Ea nu vorbea niciodata despre asta si nici despre defectul cu care ramasese la picior - noi am aflat de la mama cand am fost mai marisoare." (Elisabeta Isanos-Botez, marturie orala)
"Cand aveam cinci ani, ea m-a invatat sa scriu si sa citesc, incat primii ani la scoala ma plictiseam enorm/.../ - Intr-o zi, la masa, tata citea Universul si eu silabiseam pe verso titlurile scrise mare - Tata nu stia ca Magda facea scoala cu noi, si s-a mirat..."(Veronica Isanos-Luscalu, "Memorii") Aceeasi, imi marturisea intr-o scrisoare: "Magda a fost intotdeauna, pana n-a rapus-o boala - o fata vesela, plina de verva si umor - cu dansa nu-ti era niciodata urat sa stai si nu te plictiseai nicicum - Plina de vointa, curaj si indrazneala - asa cum era si biata mama - desi sensibilitatea si talentul cred ca de la tata le-a mostenit. Noi, celelalte, n-am fost nici una ca ea - si-mi pare rau ca n-am mostenit de la mama calitatile care o faceau atat de 'barbata'".
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
