28 iunie 1940
Cei de la Costugeni erau pe balconul Casei din Vale, stateau la masa. Mihai tocmai se pregatea sa muste dintr-o ceapa verde, cand a sunat telefonul; ascultand, a ramas cu mana-n aer si cu gura deschisa. Era Lena Alistar: "stii ca s-a cedat Basarabia?". Pe 27 iunie, la orele 17, nu se comunicase inca nimic oficial, dar zvonurile circulau cu repeziciune. Abia in 28 iunie, la ora 12 si 15, s-a primit, de la Prefectura judetului Lapusna, ordinul de evacuare: "...Astazi, cu trenul cat si pe jos, ofiterii si functionarii vor lua numai strictul necesar (bagaje). Nu se admite mobilier. Comunicati prezentul ordin la toate administratiile din raza judetului. Evacuarea Chisinaului si a Basarabiei pana la ora 18."
Chisinaul cuprins de panica era ca un furnicar starnit: incepea bejenia. Intai au plecat Eliza si fetele, cu o valijoara; aveau si niste valize mai mari, dar le-au uitat, impreuna cu pardesiele. In spital era de-acum pe cale de constituire un comitet bolsevic. In calitate de director, Mihai avea raspunderea actelor si a casei de bani in care erau peste un milion de lei; n-a putut sa ia decat o parte. S-a dus la Chisinau, crezand ca va avea cum sa afle mai multe si sa primeasca eventuale ordine, dar acolo domnea aceeasi confuzie. Spre seara, strazile s-au umplut de uruitul tunurilor si al convoaielor militare, care pareau nesfarsite. Nu mai avea rost sa se intoarca la spital; armata sovietica intrase in oras, si tocmai se pregatea ultimul tren spre Romania, cel cu care avea sa plece si personalul C.F.R., in frunte cu seful garii. In tren, Mihai a spus unor cunoscuti ca reusise sa salveze o parte din banii spitalului; unii i-au ras in fata: "Te stiam cinstit, dar nu-mi inchipuiam ca esti si prost!" Pe 1 iulie, Mihai s-a prezentat la Inspectoratul Sanitar Iasi; a doua zi, impreuna cu reprezentantul Inspectoratului, V. Teodoru, a depus banii la Banca.
Si asa neincapatoare, camarutele unde se mutase Magda, la madam Rabinschi, i-au primit pe toti: Mihai, Eliza, Silvica, Veronica, Zica si Nuta, carora li se alaturase si un var, plecat singur, fara familie. De peste Prut, stirile soseau cu fiecare nou val de refugiati. Se spunea ca rubla, care incepuse sa circule la Chisinau, era 10 lei, ca viata era scumpa si multe lipseau, pentru ca armata rosie, flamanda si goala, cumpara tot ce gasea, dar mai ales ceasuri de buzunar, incat se golisera ceasornicariile. Nu soldatii se dedau la jafuri si atrocitati, ci avangarda civila, infiltrata mai de mult.
Liceul Eparhial fiind evacuat la Bucuresti, Eliza si fetele au plecat intr-acolo, lasandu-l pe Mihai aranjat "studenteste" la Socola, in doua camere puse la dispozitie de profesorul Ballif. Acolo au sarbatorit 22 iulie, Sf. Magdalena, ziua Magdei, si ea ramasa singura in Iasi, fara Zebi, care era concentrat.
Dupa o scurta perioada la colonia de munca Manta Rosie, Mihai a primit si el post in Bucuresti, la Institutul superior de sanatate si la spitalul central. Pana atunci, locuisera pe la prieteni sau rude. Fiind multi, fara mobile, nici covoare, proprietarii refuzau sa-i primeasca. Greu au gasit o casa suficient de incapatoare, in strada Popa Nan nr. 49, si o proprietareasa, d-na Ana Zamfirescu, care i-a acceptat asa cum erau.
Un an a durat, pentru Mihai si Eliza, primul sejur bucurestean. Instiintat inca din 22 iunie 1941, Mihai primea, pe 9 iulie, ordinul de plecare spre Basarabia, cu un tren special, care avea sa-l lase, intr-o prima etapa, la Iasi. Asteptarea a durat pana la 25 iulie; in tot acest timp, pe teritoriul Basarabiei, aflat "in carantina", s-au desfasurat lupte, s-a lucrat la repararea podurilor, la pregatirea liniilor ferate, care fusesera schimbate dupa axa cardanica ruseasca. Atacul pentru Chisinau s-a dat in ziua de 16 iulie, la ora 3,30, cand nici pasarile nu se desteptasera, iar la ora 6, tancurile erau la portile de nord ale orasului, pe soseaua Straseni-Chisinau. Pe strazi, privelistea era cumplita: tancuri si tunuri in flacari, oameni inmarmuriti asa cum ii prinsese glontul. Cavaleria sovietica se refugiase in parc, dar a fost scoasa de-acolo si impinsa spre iesirea din oras. Lupte s-au dat si in sudul Chisinaului, la intretaierea soselei Hancesti cu aceea care ducea la Costugeni. Urmele razboiului erau pretutindeni, in special la Prut, unde fusesera lupte grele: podul vechi era distrus, pe mal se mai vedeau resturile fortificatiilor rusesti. Gara Chisinau era arsa, ciuruita de gloante, orasul - o ruina. La spital, nimic nu functiona, iar a face rost de hrana si medicamente era teribil de greu. In toamna, a inceput sa fie verificata gestiunea spitalului dinainte de evacuare; pentru asta se deplasase la spital un subinspector financiar, care a intocmit pe 18 octombrie procesul verbal. "Intreband pe D-l Dr. Mihai Isanos din ce cauza nu a ridicat intreaga suma de bani aflata in cassa spitalului, precum si actele si scriptele, ne-a declarat ca toate se aflau in pavilionul administratiei, unde se gasea si cassa de bani si nu a putut ridica in primul moment decat suma de 441500, bani pe care i-a putut salva bagandu-i in buzunare, astfel ca a iesit din pavilion fara nici un pachet, pentru a nu da de banuit./.../In acest timp personalul spitalului formase comitetul bolsevic, iar spitalul nu avea nici o paza. Prima grija a comitetului bolsevic a fost de a pune stapanire pe spital si in special pe cladirea aministratiei, unde se gaseau toate valorile."
Intre aceste doua miscari, refugiul si intoarcerea, s-a petrecut, la 8 iulie 1941, la Bucuresti, nasterea mea.
"... noi eram la Bucuresti, Magda era la Iasi.../.../stiu ca atunci avea 47 de kg. si era gravida in luna a saptea, spre sfarsitul lui aprilie, deci ea a fost la Bucuresti in mai si iunie...Era foarte slabita... foarte slabita si anemica si... surmenata extraordinar.../.../si, in sfarsit, in perioada aia, noi eram cu scoala, cu probleme, ea statea sub dudul acela,/.../era un dud mare..." (Elisabeta Isanos-Botez, marturie imprimata pe banda). M-am nascut la spitalul Brancovenesc, pe niste calduri ingrozitoare, specific bucurestene; Eliza intindea deasupra patului cearsafuri ude, pentru ca miscarea lor sa-i dea Magdei senzatia de racoare. La scurt timp, a fost o alarma aeriana, mama s-a dat jos din pat, desculta, si a fugit cu mine in brate sub o scara, crezand ca acolo eram mai adapostite. La cinci zile, mama a venit acasa, adica in Popa Nan 49, unde locuiau surorile ei, care-si urmau studiile in Bucuresti. Cand erau alarme, coborau toate in beci, unde pusesera paturi de campanie, covoare pe podeaua de pamant si pe pereti, adusesera si un samovar, pentru ca jos, desi in toiul verii, era frig. "Tata-tau, in timpul acesta, era pe front, el a fost pana-n fata Odesei, cu razboiul. si era la un regiment de infanterie, si a fost pana-n fata Odesei." (ibid.)
Printre "stafiile" Bucurestiului, se numara spitalul Brancovenesc si Institutul de Statistica, unde mama s-a angajat, la o luna dupa nasterea mea. Era o cladire mare, din caramida aparenta, nu departe de Dealul Mitropoliei, cam in fata catedralei Sf. Spiridon. "Magda a facut azi prima zi de birou, dimineata dela 8 - 12 1/2 -1 si noi am stat cu fetita - pauza a fost cam mare, am hranit-o noi cu biberonul (apa calduta cu zahar putin)/.../Poate obtine sa ia de lucru acasa - caci sunt niste tablouri de complectat, e o munca mecanica si in stare sa te tampeasca, zice Magda -" (Veronica Isanos-Luscalu, scrisoare din vara lui 1941) "...o data te-a dus Veronica cu carutul sa te-alapteze acolo, n-a avut unde, pe marginea trotuarului, chestii, nu era nimic amenajat... si pe urma venea ea intr-o fuga ca sa... de vreo doua ori, si pe urma n-a mai venit, si-ti cantam eu 'La fantana cu galeata'...". (Elisabeta Isanos -Botez, marturie imprimata pe banda)
"Magda dorea de mult sa-i gasesc un bilet la opera /.../ dar venind de pe vreme calda la noi, nu-si luase cu ea haine de iarna - I-am gasit un bilet la 'Carmen' - un singur bilet - la 'n-aveti un bilet in plus?' I-am dat paltonul meu si eu am imbracat un taior gros si un fular, cu caciulita alba pe cap - Am mers impreuna la opera cu tramvaiul si am instalat-o acolo - ramanand sa vin s-o iau la ora cand se termina spectacolul. Am venit la ora stabilita si mai auzeam ultimile arii din Carmen - am asteptat-o - era atat de fericita si-mi spunea ca langa ea era un tanar care vazand-o imbracata intr-o rochita neagra cu guler mic alb la gat, a luat-o drept o tanara studenta - ea-i spunea 'sunt fetita cu fetita' si-i vorbea despre fetita ei -/.../ Am ajuns acasa, surorile ne asteptau - Magda a stat de vorba cu noi pana tarziu si fredonand arii din Carmen ne ghicea in carti viitorul, avea chef de vorba si sperante mari in viata si norocul ei." (Veronica Isanos-Luscalu, Memorii)
"...si am plecat la Chisinau,/.../ si asa, prin Denii de Pasti, te-am botezat,/.../ si dupa aia, Magda a plecat la Iasi... ca sa nu-l lase singur pe taica-tau care era... tot mobilizat in Iasi, ca el, in pragul Odesei, acolo, a racit, a facut ceva pulmonar, c-a ajuns pe la un spital militar,/.../ el avusese o leziune TBC, i-au gasit niste cicatrice/.../ si... asa a scapat el din focul ala mare care a fost la Odesa./.../ Deci asta era in '42, era in primavara lui '42, a plecat ea la Iasi, acolo s-a apucat iarasi de avocatura..." (Elisabeta Isanos-Botez, marturie imprimata pe banda)
Nu stiu cu precizie cand a devenit evidenta boala ei. Cred ca, deghizata in surmenaj, epuizare nevoasa, isi facuse aparitia inca din '41, dar pe 27 septembrie 1942, intr-o scrisoare catre Zebi, Magda o recunoaste pentru prima oara drept ceva definitiv instalat, care avea sa-i schimbe viata: "Eu sunt relativ bine, trebuie sa ma pazesc/.../ ma gandesc la tine ca la un sprijin, ca la unicul meu prieten, simt ca-mi voiu gasi linistea si sanatatea indata ce-am sa te pot privi. Trebuie sa fii rabdator si infinit de bun cu mine, m'am schimbat, sunt atat de bolnava, inima mea bate altfel si totusi te iubesc. Nimic din ce aveam altadata nu-mi ramane, nici tinereta, nici sanatatea, nici entuziasmul pentru oameni, atata numai ca te mai iubesc inca. Fa tot chipul si fii bun cu mine - de ma iubesti sau nu, o lovitura si din partea ta ar insemna sa mor; copilul nu-mi da dreptul sa mor./.../ Nici nu-ti inchipui tu cat de fericita voiu fi cand am sa va vad pe-amandoi cu mine; mi-i si teama si parca nu-mi vine a crede./.../ Mereu astept scrisori dela tine si sunt ingrijorata de felul in care traiesti tu acolo parasit si singur...". Va urma
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
