Bejenia
Pentru ca era si logodna Silviei, o nostalgie, amestecata, poate, cu revolta, le-a indemnat sa faca pentru revelionul 1944 pregatiri deosebite. Dar cum si mai ales cu ce? La Costugeni, doar tifon era din belsug, asa ca si-au facut crinoline albe. Cele doua exceptii erau: Nuta, costumata, clasic, in ciuperca (ce nu se poate face dintr-o palarie veche de soare!) si Magda, in tiganca-ghicitoare, in Carmen cea atat de draga sufletului ei: fusta creata si bani gauriti impletiti in parul care-i zornaia la fiecare miscare; ca sa-si joace mai bine personajul, i-a ghicit fiecaruia in carti. Tanti Lena Alistar s-a apucat si ea de ghicit, dar cu un gand mai ambitios: sa afle care era soarta Romaniei. Fumand, cum obisnuia, tigara de la tigara (puse-n tigaret si neterminate), pe masura ce aseza cartile, parea tot mai surprinsa; s-a uitat stupefiata la cei din jur: "Ne cad rusii la asternut!". Toata lumea a ras, ca la o gluma reusita: nimeni n-a crezut-o.
Nu fara legatura cu evenimentele, in ianuarie, starea Magdei s-a inrautatit din nou. Pe 5, era la Bucuresti, la Spitalul C.F.R., unde Silvica era interna. A stat in spital 17 zile, timp in care i s-au facut diverse analize. Tratamentul era cel obisnuit pe-atunci, mai mult tonice cardiace: Verodigen, Dionina, Codeina, Piramidon, Dicodid. Catre sfarsitul lunii, din nou ameliorata, s-a intors la Iasi. Dar linistea relativa de-acolo n-avea sa mai dureze mult.
In martie, dupa cum arata un ziar local, toate strazile Iasului miroseau a muraturi, de-atatea borcane sparte in graba celor care se refugiau: zvonuri, carute, claxoane ragusite, camioane cu mobile, invalmaseli... Vagoanele C.F.R. se umpleau repede si plecau in convoaie nesfarsite. La fel, la Chisinau. Eliza a sosit la Iasi cu unul dintre ultimele trenuri "normale", si a luat-o pe Magda spre Bucuresti. In trenul supraaglomerat, plin pana la refuz de bagaje, de oameni surescitati, inghesuiala le-a separat, si Eliza a vazut de la distanta cum un zdrahon o insfacase pe Magda s-o arunce pe fereastra. S-a uitat disperata in jur: singurii mai calmi in nebunia aceea erau niste soldati rusi. A tipat: "Rebiata! Ka mne! Pamaghite menia!". ("Baieti! La mine! Ajutati-ma!") Atata le-a trebuit, sa auda glasul maicii Rusii!
Pe 4 aprilie: "Ziua incepuse ca orice alta zi. Vremea era calda si cu soare. Toata lumea isi vedea de treburi - /.../ Pe la 12-1 era anuntat un exercitiu -<<repetitie generala>> de bombardament deasupra Bucurestiului. De aceea cand au inceput sa sune sirenele pe la 12 1/2 eram convinsi ca este de vina exercitiul./.../ Curand au inceput sa se auda bufnituri de cadere a bombelor si a sosit vestea infricosatoare ca era un bombardament adevarat si ca cerul e plin de avioane./.../ Am intrat cu totii in adapost. Ca sa nu ne fie frig - caci era un sant in pamant acoperit cu scanduri - ne-am imbracat gros; asteptam cu inima la gura sa se termine bombardamentul. Vestile care veneau din centru erau din ce in ce mai proaste. In curand a venit nasul meu Naita Vasiliu sa ne spuna ce dezastru a facut bombardamentul in Bucuresti, el avea masina si nu statea departe de noi. S-a oferit sa ne scoata din Bucuresti si sa ne duca la Costesti de Arges/.../ Magda era pe primul plan si cu fetita/.../ si Zica. S-au decis sa merg eu sa le insotesc si sa le ingrijesc. Am plecat indata dupa ce s-a sunat sfarsitul bombardamentului./.../ Am ratacit doua ore prin Bucurestiul distrus de bombardament, strazile erau blocate de daramaturi si nu stiam pe unde gasim drum liber. Pe un acoperis de casa aterizase un vagon de tramvai, peste tot erau morti insirati pe strazi, era in plina zi si lumea circula, plus ca la primele valuri de avioane toti iesisera din case curiosi sa vada ce se intampla" (ibid.).
Cel putin doua au fost motivele mutarii lor de la Costesti: primul era apropierea de Pitesti, faptul ca auzeau si vedeau zilnic avioanele trecand spre oras si intorcandu-se usurate de bombe, iar Magdei i se facea rau. Apoi, casa era stramta si le lipsea pana si cel mai elementar confort. Pe la inceputul lui iulie, s-au mutat la Draganu, unde Silvica era medic de circa. Acolo au inchiriat o camera, la un taran bogat, Meleaca. "...rar venea si Zebi la Magda, caci razboiul era inca in toi, si el a fost tot timpul mobilizat, tot timpul plecat de-acasa. Magda imi spunea cu tristete: nu trebuia sa te mariti acum pe timp de razboi - mie razboiul mi-a sfasiat viata..." (Veronica Isanos-Luscalu, Memorii) "Aveam o camera mare, in care ne instalasem pat langa pat si dormeam toata familia./.../ Magda avea locul ei in gradina pe un pat de campanie, pe care i-l ducea Zebi venit in permisie -/.../ si scria - stateau de vorba, dar el avea salasul de scris in odaia noastra mare, apoi se intalneau si-si citeau cele scrise si se criticau reciproc - Magda in special era un critic sever..." (ibid.) "Dar eu stiu ca la Draganu/.../ cand scria Zebi romanul/.../, facuse o masuta. Batuse patru pari in pamant si o scandurica - si era scaun si alti pari mai mari si facuse o masuta, si o ducea (pe Magda) in brate ca ea nu mai putea sa se duca pe picioare pana-n livada/.../ si statea si ea cateva ore in livada sa scrie, in timpul acesta el statea in camera si scria/.../ si de multe ori cand o aducea el, sau alteori scria el in livada, si cand venea ii citea; si Magda spunea: - E prea mult, e prea lung, taie, taie, taie, taie!/.../ Uite eu cate pagini am stricat si n-am facut decat o strofa!" (Elisabeta Isanos-Botez, marturie orala).
In ziua de 23 august, s-a zvonit in sat ca la radio avea sa fie transmis un "comunicat important", mereu anuntat si amanat mereu. Lumea se aduna pe la vecini, inghesuindu-se in jurul aparatelor; Magda si ceilalti s-au dus la un preot din apropiere. Ascultand comunicatul, lumea se bucura ca avea sa fie pace, doar Eliza si fetele lacrimau gandindu-se la Basarabia pierduta.
Intr-o zi, la inceput de septembrie, Zebi era in sareta Silviei, in drum spre gara: pleca, i se terminase permisia. Deodata, a inceput sa se auda un zgomot ciudat, un vuiet ca atunci cand vin apele mari. Zgomotul crestea, si au vazut in departare un sarpe urias, verde cenusiu, zigzagand in meandrele soselei si sclipind din miriade de solzi. Nu i se zarea nici capul, nici coada. Era soseaua dinspre Pitesti, pe care se scurgeau trupele sovietice, in drum spre Apus. Zebi nu mai putea sa se intoarca; inainte de a se urca in tren, i-a spus Silviei: "Sa aveti grija de Magda...".
Patrunzand in sat, suvoiul curgea ca un rau, avand drept maluri cele doua margini ale soselei. Era toamna, vremea tuicii si a vinului. "...Meleaca nu vroia sa dea tuica/.../ atunci ei au gaurit cu focuri de pusca butoaiele/.../, betia insa nu duce la nimic bun si multe pozne s-au mai facut sub imperiul tuicii - de-aceea ne-am mutat si noi mai in munte, pe unde nu treceau coloane de ostasi" (Veronica Isanos-Luscalu, Memorii).
S-au retras intai intr-un catun mai izolat, la un agent sanitar, Mihaila; ca s-o duca pe Magda, surorile faceau cu randul "scaunel" din mani. Dar noaptea, pana si la casa lui Mihaila, razbeau soldati in cautare de prada. Magda le-a spus fetelor sa fuga in padure fara ea, si le-a aratat ca avea ascuns la piept un cutit de bucatarie. Asadar, nici acolo n-au putut ramane: au plecat peste munte, spre Merisani. Pentru ca soseaua principala era plina de armate care mergeau spre front, am plecat peste dealuri, cu doua care cu boi/.../. Magda se sufoca, din cauza inimii, avea dispnee, se sufoca la fiecare pas./.../. Am mers prin paduri, cu doua care, intr-unul, pe saltele si cergi, erau Magda si mama, in celalalt erau lucrurile. Noi, fetele, mergeam pe jos. Eu tineam in mana un felinar si mergeam inainte sa le luminez drumul. Era o ploaie marunta si rece de toamna" (Elisabeta Isanos-Botez, marturie orala). "...era foarte greu, s-agatau taranii aia intr-o parte ca sa nu se rastoarne (carul), tineam noi.../.../ Nu pot sa-mi dau seama cati kilometri or fi, zece, cincisprezece, nu cred ca mai mult, dar noua ni s-a parut extraordinar de mult,/.../ c-am plecat pe la, stiu eu, unsprezece seara, zece seara, si-am ajuns dimineata la patru in halta. Mai ales ultimii doi kilometri ni s-au parut cei mai grei,/.../ ne temeam sa nu ne-ntalnim cu ceva armata/.../ Mai la urma ploua o burnita/.../ Era c-un fel de coviltir (carul), asa, facut, improvizat din niste presuri/.../ care opreau ploaia, dar totusi era... ceva asa, ca-n vremuri de bejenie (ibid.)".
"si sigur ca tot acest drum i-a agravat ei starea, care nu era prea grozava nici inainte, dar ajunsese la un oarecare echilibru, stand in repaus, stand linistita la Draganu/.../... Dar in conditiile care se creasera nu se mai putea... (ibid.)".
La Merisani, s-au urcat cu greu in trenul care statea foarte putin si era intesat de lume. Vazand-o pe Magda bolnava, oamenii i-au facut loc. Ea se sufoca si a rugat sa se deschida un geam. "Cum se tem romanii de curent, nu i-au dat voie sa deschida geamul/.../... Unul de la celalalt capat al vagonului, unde era un geam spart, i-a strigat: -Vrei aer? Poftim, n-ai decat sa stai aici!/.../ Acum avea aer, dar era frig si batea ploaia..." (ibid.).
"...ea facea la intervale destul de scurte... injectii cu strofantina, lua digitala, ori acolo (in tren) n-avea cum/.../... niste picaturi de digitala mi se pare ca i-am dat, dar injectii n-aveam cum, ca erau multi, eram inghesuiti... pe urma, geamul acela spart era in capatul celalalt al vagonului..." (ibid.).
De la gara, unde n-au gasit nici trasura, nici taxi, a trebuit sa vina cu tramvaiul pana-n capatul strazii Popa Nan. Cea mai grea a fost portiunea de mers pe jos: nu erau decat 300-400 de metri, dar pentru Magda a parut nesfarsita. "...noi eram intr-o clipa pana-n bulevard la scoala Iancului, de unde stateam noi, de pe Popa Nan, dar atuncea a durat... Nu stiu cat spunea Veronica, ore... o ora, cel putin, pana cand, dusa de subtiori, ea venea..." (ibid.).
Dupa cateva zile, chinuita de grija, ii scria lui Zebi, la vechea adresa, Comandamentul Corpului de Armata Bals - Romanati: "Nu stiu unde esti si daca o sa-ti parvina scrisoarea aceasta; dar cum am plecat dela Draganu, inainte de-a fi primit vreo veste dela tine; iti scriu, poate esti mai norocos decat mine/.../ Suntem inca zapaciti de oboseala, desi e o saptamana decand am venit./.../ Nici nu'ndraznesc sa sper ca vei veni in curand pe-acasa./.../ Nu mai pot scrie. Orasul ma inabusa... Cel putin daca am fi impreuna./.../ Astept, poate ne mai sunt haraziti un an sau doi de lucru pasnic" (18 septembrie 1944). (Va urma)
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
