33. "Pentru un om, o, cata lume!"
Nu stiu altii cum sunt dar eu... cu siguranta n-as fi fost cel de-acum, daca as fi intalnit alti oameni decat cei pe care mi i-a harazit soarta. Si nici nu cunosc vreun citat, altul decat cel din titlu, un vers al lui Nichita, care sa mi se potriveasca mai bine.
In aceasta frumoasa dupa-amiaza-a-vietii astept, linistit, seara. Locuiesc intr-un muzeu, inconjurat de mine insumi, o virtualitate ce consista in chipuri, intamplari, cuvinte, stari, memorie cruda, sangeranda inca, nume, fictiuni adevarate atata timp cat eu exist. O secunda de neatentie si totul se poate sparge in mii de cioburi impersonale... Tot ce mai am.
Pe atunci, insa, ma hraneam cu oameni vii. Era un carnagiu general caci eram, la randu-mi, devorat de propria-mi prada. Se traia ca pe sarma, intr-un echilibru extrem de precar, la limita, mereu la limita, zile si nopti de-a randul, cu toate simturile deschise, porti subversive inlocuind intrarile sau iesirile ce ni se tranteau in nas de catre polisul tot mai agresiv.
Si, cum-necum izvorul reaparea, inefabil, tasnind de acolo de unde te asteptai mai putin, apareau oameni noi care se alaturau "gardului viu" ce ne apara existentele de ochii hulpavi ai puterii.
La Lidia, gazda mea, ajunsese - Dumnezeu stie cum -, venind tocmai din Suedia, un scriitor, celebru de altfel, inca din tinerete, pentru filmul realizat dupa romanul lui N-a dansat decat o vara, care se numea Per Olof Ekstrom. Nasul fin al armencei, care adulmeca imediat mirosul de valuta, actionase din nou! Am aflat in curand, de la Aurel Covaci, care vorbea si suedeza printre altele, ca scriitorul respectiv se afla in Romania pentru un scop nu tocmai nobil fata de reputatia lui, acela de a scrie o biografie a lui Ceausescu! Nici mai mult, nici mai putin. Dar "Curtea" (cu pavajul gri) a trecut repede peste acest amanunt pentru ca omul era de treaba. Nu stiu daca a apucat sa termine vreodata respectiva biografie, cert este insa ca omuletul scund si usor miop, la vreo 55 de ani prin anii 80, s-a remarcat mai ales prin calitatile sale "umane", adica: bautor de frunte, masinuta cu alcool cum ii numeam noi pe cei dedati combustiei respective, precum si iubaret nevoie mare! A vuit curtea de aventura lui - cu nabadai - cu Mariana, ploiesteanca ce bea cot la cot cu el si se cafteau in parte, spre disperarea Lidiei, care insa nu voia sa renunte la verzisorii vikingului de buzunar!
Un alt "strain" care si-a facut aparitia, la un moment dat, la una dintre seratele Curtii, de alta calitate insa, chiar daca nu atat de celebru pe mapamod, a fost Grigore Vieru. Poet exceptional, Vieru traia, pe-atunci, drama autentica a romanilor din Moldova sovietizata si recita, cu ochii in lacrimi, poem dupa poem, din el sau din alti poeti romani pe care-i stia ca pe apa. Intr-una din serile respective, intr-un moment de gratie am compus amandoi, pe un poem al lui, o melodie de care tocmai mi-am adus aminte cu emotie: "I-a fugit iubita-n lume/ s-a ascuns in codru, Uuuu!/ El a smuls padurea toata/ Insa n-a gasit-o, nu.. (...) Si-a plecat pe mari s-o uite/ Dar sub luna, dar sub stea/ Infrunzea la loc padurea/ Iar corabia inflorea." Vieru, cel drag tuturor, cu chipul lui "subtire", cu parul negru carliontat, lung ce-i dadea alura unui Hendryx moldav, avea sa traiasca si paradoxul unei alte drame, aceea de a fi roman strain in propria-i tara, Moldova si apoi contestat ca roman din Romania, datorita alegerii politice, nefericite, pe care a facut-o. Sau catre care a fost impins. Dar... ramane poetul, caruia i se va ierta totul!
Tot "de-afara", dar la Nichita, de data asta, am auzit intr-o buna zi, pentru prima oara, ca: "Vin sarbii!". Daca n-ar fi fost atmosfera joviala si relaxata as fi putut crede ca eram in fata unei invazii iminente (ceea ce, aveam sa constat, nu era chiar atat de departe de adevar). Sarbii respectivi erau, bineinteles, Adam Puslojic si Ioan Flora! Orice aparitie a celor doi ori a unuia dintre ei era o adevarata sarbatoare, pentru ca ei insisi erau definitia sarbatorii in sine. Vechi complici, de viata si poezie, Nichita si Adam isi luau vorba din gura unul altuia, povestind - mai ales Adam, care era si este, inca!, de neoprit - intamplari vechi, din vremuri ce-mi pareau visate si regretam enorm ca nu-mi fusese dat sa le fiu martor. Flora, mai tanar, roman din Banatul sarbesc, mostenise de la "tutorele" sau verva, "zgomotul si furia" natiei acesteia (sacrificata in vremea noastra pe altarul noii Europe! impartita in natii mici si dese, invrajbite, urandu-se si ucigandu-se reciproc in, poate, cea mai dramatica pagina de istorie a Balcanilor), tinandu-i isonul lui Adam astfel incat, cand acestia doi erau impreuna, erai practic sub ocupatie. La un moment dat, intr-o seara care se anunta pasnica si molcoma, in inima linistii s-au auzit deodata cumplite busituri in usa apartamentului lui Nichita, usa care abia fusese reconditionata si se inchidea, in sfarsit... As! In doua minute, usa cadea neputincioasa si peste ea, ca peste scutul unui vrajmas invins, pasea falnic si degraba vorbitor poetul Ioan Flora. Speriat si chiar un pic enervat, Nichita a avut o replica ce a avut darul de a-l amuza si pe el insusi: "Flo, Flora - se balbaia de nervi -, Floora, nu te purta ca Fauna!".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
