51. Greata si lamaia
Asa cum era, nenorocitul meu de serviciu imi garanta dreptul de a locui in Bucuresti, fara teama de a mai fi oprit pe strada, serile tarziu, de catre patrulele de politie, cum nu o data mi se intamplase.
Ma simteam mai aparat intr-un fel - strada nu mai era "a lor", nu ma mai furisam, eufemistic vorbind, pana la Nichita sau pana la Casa Scriitorilor sau la Toma Laurentiu, la Casa Studentilor, locuri unde ma simteam mai in siguranta.
Chiar daca nu eram tocmai in regula, pentru ca n-aveam buletin, aveam in schimb o legitimatie de serviciu care ma scutea de probleme. Pentru cei nascuti - norocul lor! - dupa 1990, pare o fictiune ceea ce spun eu acum, dar, "pe atunci", uneori se faceau razii prin carciumi, baruri, cofetarii chiar, erai legitimat si, conform actului doveditor, erai chestionat, dupa caz, ce cautai acolo in loc sa fii la slujba ori la scoala! De necrezut, nu? Atata umilinta...
Dar nu numai umilinta... ci si frica.
Eram intr-o seara la Nichita. Avusesem o discutie - printre putinele de acest gen, pentru ca nu agrea zona - pe o tema vag politica; mai degraba etica. Un poet, dintre cei "ai casei", sa zicem, care nutrea, ce-i drept, un soi de veneratie dusa pana la servilism fata de Stanescul respectiv, tocmai publicase, in Romania libera ori in Scanteia, nu mai stiu precis, un poem dedicat, explicit, din titlu, lui Nicolae Ceausescu. Nu stiu de ce m-a infuriat atat de tare faptul respectiv - la urma urmei citeam, zilnic, zeci de asemenea mizerii, dar de data aceea, fiind vorba despre cineva atat de apropiat, am avut sentimentul tradarii; am protestat vehement, intrebandu-l pe Nichita de ce tolereaza in imediata lui apropiere afectiva un individ care se preteaza la asemenea pupincurisme fara sa i-o fi cerut cineva. Inteleg, si accept uneori, compromisul, chiar daca nu ma face sa ma simt bine, atata vreme cat are miza, cat merita sacrificiul. Caci chiar daca nu ne dam seama pe moment, odata facut, compromisul, oricare ar fi acela, te schimba pentru totdeauna. E ca si cum ti-ai fi pierdut virginitatea, in loc de a o fi daruit in numele unui sentiment, in numele a ceva. Oricum eram vehement si, cu toate ca, in genere, ii respectam doleantele, atunci nu m-am putut abtine si i-am si spus personajului respectiv, care aparuse intre timp, opinia mea despre gestul domniei-sale. Episodul este, de altfel, descris chiar de autorul poemului si al cartii Respirari - e-adevarat ca nu-mi da numele - cu tafna de rigoare, cu superioritatea "inteleptului de serviciu" care se credea, asa ca nu vad de ce as mai face eu un secret din chestia asta. Nichita s-a cam crispat, s-a burzuluit, i-a luat apararea, ma rog, in cele din urma a venit lume, s-a schimbat discutia, a venit seara. Eu insa ramasesem bransat pe starea de dimineata si, ori de cate ori venea vorba cat de cat despre politica, tunam si fulgeram impotriva sistemului, a celor ce-l slugareau - dintre artisti ma refer, restul nu ma interesa -, argumentand ca partidul avea destui soldati, fara a mai fi nevoie si de ?voluntari? oportunisti. Si combate si da-i, spre disperarea amfitrionului, care nu ma mai vazuse atat de pornit pana atunci. Nici chiar eu nu ma mai vazusem atat de vehement; in afara de faptul ca, impreuna cu Eugen Suciu, ne mai luam in gura cu politistii, pe strada, ori tapuream in noapte tinandu-i isonul lui Ion Iuga, minunatul poet maramuresean, si starnind mania proletara a trecatorilor, eram totusi destul de atent la repercusiunile pe care le-ar fi putut avea vreo disidenta explicita. Seara s-a incheiat in cele din urma in coada de peste, Nichita obligandu-ma aproape sa conduc spre casa pe una dintre scriitoresele blonde ce-si anuntase plecarea.
Au trecut cateva zile, in care mi-am vazut de treaba, cand, intr-o dimineata, Lidia, gazda mea, a urcat sa-mi inmaneze o Citatie, de la sectia de politie a sectorului 1, prin care eram somat sa ma prezint, in data de, la ora de, la camera cutare... Nu mai era vorba despre umilinta aici; incepea frica!
Dar, cum ma dadeam barbat tanar, mi-am compus un posibil discurs si m-am prezentat la locul cu pricina. Am fost condus de un foarte amabil tovaras militian - incepea prost! - undeva la etaj, pe o scara melc, intr-un fel de turnulet al cladirii de pe Ana Ipatescu, unde am fost rugat sa astept. Si, am asteptat. Vreo doua ore. Dupa care a intrat un gradat care mi-a adus, pe o tavita, un pahar cu apa, o lamaie si niste zahar. Pe cat de incordat eram, m-a bufnit totusi rasul cand am vazut "ghicitoarea" respectiva; parca era in filmul cu dacii, cand Burebista, sau Decebal, nu mai stiu care din ei, trimite barbarilor un sol cu diferite obiecte din care acestia, barbarii adica, trebuie sa deduca cum o sa-i faca el praf si pulbere. Ma rog. A mai trecut un ceas si m-am ridicat decis sa plec si sa-i las balta. Doar ca usa era... inchisa. Aproape imediat ce am batut - foarte tare, e drept - a aparut un tovaras in civil, care, tot politicos, ca si cei de dinaintea lui, m-a luat cu binisorul, cu una, cu alta, dupa care mi-a multumit, mi-a spus ca pot sa plec si, cand
l-am intrebat sarcastic la ce sunt bune lamaia, apa si zaharul, mi-a raspuns: "A, asta ca sa nu va mai fie greata!"... Mi-am amintit, cum, la un moment dat, atunci, la Nichita, spusesem intr-adevar, textual ca "mi-e greata de ce se intampla in tara asta si de cat suntem de lasi"... Stiu si cine a turnat... dar zau ca nu conteaza.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
