30. Cordonul ombilical
Ideea este ca aveam din ce in ce mai putin timp. Eram insurat, eram student, eram poet si cantaret, eram, mai ales, prieten. Cu din ce in ce mai multa lume. Zilele adevarate, pentru mine, erau acelea in care ma vedeam cu un prieten sau castigam unul nou.
Traiam cu frenezie fiecare clipa, traiam pana la epuizare, pana la ultima consecinta, ca si cum fiecare zi ar fi fost ultima. Evident ca numarul de ore ramasese acelasi incapatanat 24. Asa ca trebuia sa renunt la ceva. Alegerea a fost simpla - la ceea ce iubeam mai putin. Politehnica. Intr-un an de studiu am frecventat cu adevarat doar orele de filosofie si engleza tehnica. Acasa vestea a cazut ca un trasnet! Paream atat de convins ca trebuie sa termin scoala aia "pentru diploma, mama - imi spusese mama -, altfel o sa-ti fie foarte greu". Avea dreptate. Din punctul ei de vedere, pentru ca "diploma" insemna in vremurile acelea, automat, repartitie, prezentare la post, plecarea din Bucuresti, undeva la dracu-n praznic, cu unica speranta a unei negatii care sa te elibereze. NU. Asa ceva nu avea sa mi se-ntample, drept care mi-am luat masuri de precautie; stiam ca daca apuc sa termin anul I, restul vine de la sine, ca un tavalug, drept pentru care am dat sesiunea din iarna - de curiozitate! -, am luat-o si... am plecat. Sistemul era foarte scrupulos cu absentele, asa ca n-a trebuit sa fac nici un efort; la un moment dat am primit hartiuta care ma instiinta ca nu mai eram student.
Aurel Covaci a fost cel care l-a linistit, cat de cat, pe tata ratacindu-l intr-o complicata teorie despre "cordonul ombilical" care trebuia taiat in cele din urma, asigurandu-l ca el avea incredere ca voi face si voi drege etc. Barbateste, m-am angajat imediat pe primul santier de constructii care mi-a iesit in cale; aveam o nevasta inca studenta, trebuia sa platim gazda, trebuia sa traim cumva. Unul dintre blocurile de la Dimitrov e construit si de mine! Apoi, cu ajutorul lui Nichita, am ajuns la Centrul de Librarii Bucuresti; doamna Nana, sefa de personal, fusese nevasta poetului Ion Petrache, actualul (pe-atunci) barbat al Marianei, sora lui Nichita. Lantul slabiciunilor s-a inchis bine astfel incat am ajuns primitor-distribuitor la depozitul de carte al CLB, de pe strada Selimberg. Am "promovat" apoi, gratie scolii de arhitectura pe care o facusem, la sectia de decoratori a aceleiasi institutii, unde am avut ca sef un om minunat, un poet excelent, pe George Almosnino, sotul Norei Iuga! Soarta lucra pentru mine! Nino - Almosnino - m-a aparat, cat a trait, de regulamentele de ordine interioara, de penalizarile la salariu pentru ca nu ajungeam niciodata la 7.30 sa semnez condica, m-a acoperit in zilele in care ii dadeam telefon ca "am o nasolie"! Chestia asta cu "am o nasolie" am preluat-o de la Gil Dobrica, fie iertat si el (ultima oara l-am imbratisat anul trecut la carciuma Ciresica de la Neptun, unde canta!), Gil, cu care ma intalneam uneori noptile, cand ne taram amandoi spre cate o casa, iar singurul comentariu era asta: "Ce faci, Gil?", intrebam eu; "Batrane, am o nasolie" imi raspundea el. Dadeam din cap ca "da" si asta era tot.
Deci, aveam serviciu, aveam salariu, eram "integrat" din punctul de vedere al patriei. Puteam sa-mi vad de ale mele. O vreme am "absentat" de la Covaci - desi imi era dor de serile formidabile de poezie, de dizertatiile lui Romul Munteanu sau Edgar Papu, de Velea, de Mircea Dinescu care tocmai scosese, prin '76, o carte ce ma impresionase profund, Proprietarul de poduri - pentru ca tocmai cunoscusem la Nichita grupul de "lupi tineri", in frunte cu Traian T. Cosovei, viitorii atat de controversati "optzecisti", care m-au cucerit definitiv prin verva lor, prin modernitatea substantei poetice si prin oralitatea lor de exceptie. M-am lasat sedus de jocurile lor subtile de cuvinte, de alertetea si finetea asocierilor de idei, care mai de care mai surprinzatoare - chiar daca eu veneam dintr-un alt ludic si visam sa fiu un Rilke romanesc (inca mai visez!) - si-mi petreceam mult timp, fie la Nichita, fie aiurea, alaturi de ei. Asa am ajuns, de altfel, la Cenaclul de Luni, despre care auzisem deja dinainte de cutremur, dar nu apucasem sa asist la nici o sedinta. Apoi, de la reluare, dupa ce s-a reparat tavanul ce se prabusise in '77 la Casa Studentilor, chiar daca nu se tinea mereu lunea, cum zicea numele, eram prezent alaturi de Radu Calin Cristea, Florin Iaru, Viorel Padina, Magda Carneci, Mariana Marin, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cartarescu, Doru Mares, Bogdan Ghiu, multi, multi, noii mei prieteni, in frunte cu tartorele-sef, Nicolae Manolescu, in jurul caruia gravita de fapt intreaga miscare. Norocul a facut sa-i prind intr-o zi buna atunci cand am citit, astfel ca am fost scutit de comentariile devastatoare ale lui Periamu sau Florin Iaru, de bascalia lui Traian sau de glumele de Toledo ale lui Nino Stratan - oricine a asistat macar o data la vreo sedinta a Cenaclului de Luni stie ce "risc" enorm era sa te produci acolo! Plecai zdrobit fara mila de catre acei baieti simpatici, care te mai si incurajau la sfarsit si-ti dadeau si o bere! Ca sa uiti, probabil, ca ai vrut, vreodata, sa fii scriitor!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
