29. La pomul cu maimute
Ma intorceam sub scut - sub cer, in vechea mansarda. Nu numai ca scapasem cu viata, dar mi se mai si daduse inca una. Ma simteam, in sfarsit, in siguranta. Viitorul parea abordabil din noul unghi de vedere, iar tineretea incepea sa vorbeasca.
Eram inca sub impresia puternica a nenorocirilor prin care trecuse orasul, dar cum moara nu alege - doar macina, zilelenoptile, ca niste lame de plug, rasturnau brazdele durerii pentru recolta urmatoare!
In rest, Nichita era la locul lui, familia Covaci la locul ei, chiar si Lidia era la locul ei - la panda adica, in caz ca ar trece prin zona vreo oportunitate de a face ceva bani.
Intre timp, "chiriasii" ei veneau si plecau, isi schimbau intre ei camerele ori dispareau pur si simplu, unii - cei norocosi - catre un destin mai bland, altii - ceilalti - direct in neant. Betty, studenta la germana, murise. Nu-mi venea sa cred. Pur si simplu. Nici nu mai tin minte de ce, dar nici nu conteaza. Oricum, nu din cauza cutremurului general, ci al celui interior, probabil. Era prima femeie "care-mi murea", daca ma pot exprima astfel - in afara celei care-mi zacea ingropata in cimitirul platonic al sufletului -, si vestea ma pustiise, chiar daca nu fusese o dragoste in adevaratul sens al cuvantului. Ovidiu Romanu, basistul lui Horia, la fel - un cancer grabit. Incredibil. Mintea mea accepta cu greu disparitiile, alese parca anume, dintre cei carora urma sa le fiu recunoscator si prieten pe viata. Altfel, se anunta un an bun. Debutasem in revista Luceafarul, prezentat de Nichita si Grigore Hagiu. Cateva poezioare scurte - "un pas mic pentru omenire", ca sa parafrazez vorbele lui Armstrong, pe Luna, dar pentru omul care eram, ce salt urias! Tocmai in ziua aceea nu aveam bani (mai bine zis, nici in ziua aceea nu aveam bani!), asa ca n-am putut sa-mi cumpar decat vreo 5 exemplare, pe care le-am citit, pe rand, ca si cum fiecare ar fi avut alt continut! In plus, acum aveam cu cine sa-mi impartasesc bucuria, minut de minut. Ceea ce am si facut, de altfel, pana la exasperare! Eram constient de ridicolul situatiei, dar nu ma puteam abtine sa ma las laudat, incurajat ca si cum dadusem gaura in cer. Parca si mansarda era mai inalta si lumea mai la-ndemana. Si azi mai rosesc amintindu-mi emfaza cu care le-am "dat peste nas" celor care ma catalogasera drept cantaretul lui Nichita - ceea ce nici macar nu era rusinos! - dar macar "I've had my moments!". Intr-un filmulet de doi lei, Safari parca, cu John Wayne, un ingineras inventeaza o racheta ce arunca o plasa peste un copac in care erau niste maimute care nu puteau fi prinse nicicum. Omul legase plasa de rachetica respectiva, lansand-o in directia opusa tintei. Cand a derulat tot cablul, racheta a facut un looping si s-a intors acoperind copacul respectiv, cu plasa atasata-n coada, prinzand astfel, dintr-o miscare, toata maimutarimea. Scena induiosatoare se petrece dupa acest eveniment, cand, seara, inginerasul mort de beat trece pe la fiecare masa rugandu-i pe cei prezenti "sa-i mai povesteasca o data cum zburase racheta lui si cum prinsese maimutele!". Asa faceam si eu cu poezioarele mele - asteptam sa mi se spuna cat fusesem de brav!
Intre timp, legasem prietenii, pe cont propriu ca sa zic asa, cu unii dintre prietenii lui Nichita sau Covaci, care raspundeau nevoii mele acute de comunicare. Constantin Crisan era unul dintre acestia, om fin, cult si extrem de informat, un maniac al cartilor pe care era in stare sa-si dea toti banii, gata mereu de o conversatie, de o disputa ideatica, tolerant, permisiv, cu simtul umorului la el, lucru care-l facea deosebit de agreabil in toate comunitatile, de toate varstele, in ciuda "pozei" sale de sorginte calinesciana, un pic cabotin, usor pretios in sentente si apodictic, indiferent cat de marunt era subiectul abordat. Insomniac, la fel ca mine, petreceam nopti intregi ascultand muzica clasica sau jazz - era un avizat al genurilor - ori citindu-mi din miile de fise pe care le facea la tot ce-i trecea prin mana. Am planuit o carte, in doi, care s-ar fi numit "Diminetile critice" si care s-ar fi vrut un dialog scolastic in sensul scolilor ateniene, referitor la lectura, la sensul si calitatea ei. Asa cum Breban avea teoria mediocritatii, in sensul de medie culturala a unui popor, Constantin Crisan miza pe lector, care, daca era unul avizat, putea recunoaste si discerne valoarea. Dar pentru asta trebuia educat, format. N-a fost sa fie. Cartea, vreau sa spun. Probabil din cauza firii mele, a nelinistii mele, ce trebuia hranita mereu cu cate ceva deosebit; orice rutina, cat de superioara ca forma sau intentie, imi era fatala. Plus ca eram tanar si credeam ca am timp. Oricum, din punct de vedere profesional, Constantin, cu talentul lui didactic, mi-a ordonat lecturile, mi-a "controlat" temele poetice, cu blandete, dar si cu ochiul lectorului trecut prin mii de versuri, mi-a redesteptat placerea si gustul pentru cultura franceza al carei fan declarat si expert era. Urarea de "bunastare sufleteasca" mi-a ramas de la el, ceea ce va doresc si domniilor voastre.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
