27. La "Escribenti"
Primul meu contact cu Casa Scriitorilor a fost - cum altfel? - unul lamentabil. Spun "cum altfel" pentru ca am aproape un reflex, as spune, in a-mi dinamita "prima impresie", referitor la orice. Doar norocul, acela de ultim moment, de ceas doisprezece m-a ajutat - si ma ajuta, vad, constant - sa ies din situatii limita si sa pot schimba, in favoarea mea, ceea ce parea compromis pentru vecie.
Ramasesem intelesi, plecand intr-o seara de la Nichita, sa ne intalnim a doua zi, pentru o ciorba de burta si o pricomigdala, la "Escribenti" - la Casa Scriitorilor adica, asa cum o alinta poetul. Erau perioade cand, in gluma, faceam a doua zi parastasul zilei care tocmai trecuse, astfel incat sa nu treaca "zilele-n goana" vorba toparceanului al carui mare fan declarat era stanescul respectiv. Zis si facut, mai ales ca seara fusese una memorabila si simteam nevoia unei sedinte de "fixare" a impresiilor ce tocmai ne napadisera cu browniana lor dezordine. De ce fusese memorabila? Seara, vreau sa spun? Pai pentru ca s-au intamplat neintamplate intamplari, ce merita, cred, rememorate, cu memoria de-acum.
Am urcat la Nichita sperand la cateva clipe de "exclusivitate", caci de multa vreme pandeam un asemenea moment pentru a-mi lua inima-n dinti sa-i citesc ultimele texte comise "dupa aderare". Mereu am fost obsedat de momentul prost ales in a face ceva, orice, parca
m-as fi nascut in Tibet undeva, sclav al unor zeitati neinduratoare ce guverneaza fiecare gest. In fine.
M-am dumirit repede ca nu era cazul sa scot caietelul pentru ca in camera adunarea era in toi, iar Nichita, de cum am intrat, a inceput sa scandeze "Cantec, cantec", refren caruia ii cunosteam prea bine intelesul. Doar ca in seara aceea nu aveam chitara, ceea ce i-am si spus (de obicei o lasam in hol, cand o aveam la mine, sa nu para ca vreau sa-i fac program, in caz ca n-avea chef), si cum nici Sorin nu-si lasase chitara acolo, cum mai obisnuia uneori, mustaceam cinic gandindu-ma ca-si vor pune pofta-n cui pour une foie.
As! Atata astepta parca Nichita care, suveran, a bagat mana in buzunar, a scos niste bani si m-a trimis sa cumpar instrument! Ceea ce, nu-i asa?, am si facut; in juma' de ora ma intorceam de la Muzica, de la magazin, cu o chitara nou-nouta. Planul poetului insa era monstruos, iar eu eram un bland copil crezand ca totul era o intamplare....
Nu stiu ce "interese" va fi avut, la acea vreme, Nichita, ce toane, ce efuziuni prietenesti, cert e ca, implantandu-ne noi mai adanc in seara bine garnisita cu populare votci, a scos la un moment dat - nu mai stiu in ce context - un volum de poeme. Semnate Valeriu Bucuroiu. Ne-a citit cateva (Valeriu Bucuroiu avea la acea ora o functie politica importanta, pe la propaganda, pe undeva) si s-a oprit la unul anume, provocandu-ma sa-i fac pe loc un cantec! De dragul lui, m-am muncit vreun ceas si am scos ceva care suna binisor, drept care, dupa ce s-a exersat noua piesa, cantandu-se in cor pana la invatarea ei, Nichita a pus mana pe telefon: "Alo, poetul Bucuroiu? Aici poetul Stanescu. Batrane, prietenul nostru... bla, bla... a compus o minunata bla, bla... nu vrei sa vii s-o asculti?". Rasete, pupaturi pe fir si pauza. Ne-am vazut de treaba in continuare. Dupa vreo 20 de minute, cioc-cioc la usa si astel il cunosteam pe Valeriu Bucuroiu, care isi facuse aparitia depunand pe masa sticle de whisky, casetofon si diferite alte fursecuri! S-a cantat piesa si s-a inregistrat! Apoi Nichita a anuntat ca i se facuse dor de Gabriela lui, asa ca am cantat si am recitat si am inregistrat o caseta pe care am trimis-o direct la Stockholm unde se afla Catargul cu Doua Corabii - Gabriela Melinescu, caseta ce s-a reintors in tara, dupa 20 de ani!
Cam asta se petrecuse, in mare, in seara pe care ne propusesem s-o "comemoram" a doua zi la Escribenti.
Eu m-am prezentat la ora fixata, ardeleneste, am intrat temator, m-am asezat cat mai discret la o masa, asteptand "backup-ul" respectiv, conform intelegerii. Si aici a urmat partea penibila a serii. Un individ suficient de afumat incat sa se clatine amenintator printre mese tuna si fulgera impotriva a tot si a toate, pana cand, inevitabil, a dat cu ochii de mine. "Si dumneata - cine esti dumneata? Ce cauti aici? Si da-ti caciula jos in primul rand!" - ramasesem imbracat, asteptandu-l pe Nichita si cine avea sa mai vina impreuna cu el. Am crezut ca intru in pamant de rusine. Exact ce nu voisem sa se intample se si intamplase deja. Toti erau cu ochii pe mine ca pe un impostor. Noroc ca de undeva, din sala, Nicolae Velea si Grigore Hagiu ma recunoscura spunandu-i lui Traian Iancu (acesta era personajul) ca sunt cu ei. Oricum ma ridicasem si ma indreptam incet spre usa, cu "tata Iancu" - cum i se zicea - pe urmele mele, pana in strada, rugandu-ma din rasputeri sa nu-mi sara mana cumva si sa nu dau cu el de pamant pentru grosolania si penibilul situatiei.
Cred ca a simtit "energia neagra" ce curgea prin mine, caci afara, cand ramasesem in doi, mi-a strigat de pe trepte: "Ia vezi, ca am facut lupte libere la viata mea!". Paradoxal, replica m-a linistit, m-a binedispus chiar prin comicul ei si am plecat sa-i caut pe nemernicii care ma lasasera prada penibilului.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
