26. Popularul Coroclinc
Ritmul meu interior fusese depasit de evenimente. Imi activasem toate pulsurile sa fac fata tsunami-ului social care ma luase pe sus - degeaba. Traiam paradoxul lui Aristotel, varianta imbunatatita, in sensul ca eu eram si roata mica si roata mare, in incercarea de a ajunge intreg, in acelasi timp, in acelasi loc.
Eram sechestrat parca, pe un vapor enorm de croaziera, ancorat de doua insule, Covaci si Nichita. In jur, nici macar apa! Intre timp veneau semnale disperate - dinspre "uscat"; scoala era definitiv compromisa, sacrificata pe altarul placerii; ai mei trecusera de faza "idei" - intrasera direct in panica. Si ca un doctor bun ce se afla, tata a hotarat sa taie raul de la radacina: accepta sa raman la coana Lidia pana dupa examenul de admitere - dar, atat.
Perspectivele se aratau sumbre. Nu intram, plecam. In disperare de cauza mi-am schimbat brusc preferintele, m-am revoltat pe arhitectura si, de buna voie si nesilit de nimeni, am inceput sa exersez ore intregi la vioara si sa tocesc teorie muzicala, anuntandu-i senin ca eu dau la Conservator! Prima care a protestat a fost Lidia, gazda, pentru faptul ca "scartaiam" pana tarziu in noapte si nu putea dormi. Putin imi pasa; eu eram multumit de vajnica mea hotarare, constiinta era hranita cel putin pentru o vreme, asa ca profitam la maximum de boema care crestea sub ochii mei. Multi dintre cei intalniti la Aurel sau la Nichita imi erau de-acum cunostinte bune, ca sa nu fiu obraznic, si prin ei cunosteam altii si altii, ma afundam ca-ntr-o jungla umana, fara sa privesc inapoi. Evident ca aveam preferinte, evident ca erau compatibilitati si incompatibilitati; Constantin Crisan, Nicolae Breban, Adi Cusin, Traian T. Cosovei au fost dintre cei pe care i-am simtit mai aproape de mine atunci, lucru dovedit, de altfel, in timp, dar si de bietul Draganoiu (bietul pentru ca s-a stins prematur) - care in acei ani inventa spectacolele de muzica, poezie si arte in genere, numite Capricorn, care aveau si o revista si se tineau la teatrul Nottara, pe Magheru, astfel incat am avut ocazia sa urc pe scena alaturi de Johnny Raducanu si Ioana Craciunescu, printre altii -, de Mircea Micu, cel "rau" ca un brici ascutit pe jumatate, gata mereu de o parodie muscatoare, de o "caraiala" la adresa oricui, ceea ce i-a si atras multe antipatii (multe - indreptatite! dar, helas! ramane Patima, romanul lui si poeziile din ciclul Mama), de inefabilul Grigore Hagiu, inalt si puternic, nasos, in lodenul lung care-l facea si mai inalt si misterios, cu eternele sepci de stofa in carouri, de care nu se despartea niciodata (disparut si el, tragic, in plina forta, pe vremea cand se opreau gazele la soba fara sa se anunte - a murit asfixiat, in casa), poetul poate cel mai drag inimii lui Nichita - "Neechita", sau "Nichitus" cum il alinta el - din generatia lor.
Am inventat o melodie pe unul dintre poemele lui Grigore; s-a intamplat sa fie una dintre piesele repede indragite in cele doua mari grupuri - Covaci si Stanescu -, drept care o tot cantam. Ma intalneam cu Hagiu fie la Scriitori, fie la Mogosoaia ori la Nichita - nu stiu cum s-a facut ca nu si-a auzit niciodata poezia pusa pe note, desi stia ca exista piesa, drept care, cand ne vedeam, arata cu degetul inspre mine si dadea aprobator din cap, ca si cum ar fi ascultat-o si ar fi fost OK! Cu zambetul acela inegalabil, deschis, bland si trist, care parea sa spuna ca Da, Da...
Impreuna cu Nichita faceau un cuplu la inaltime; amandoi inalti si puternici, barbati frumosi (inca) isi faceau de cap din priviri, mustaceau curtand femeile - de toate varstele, profesiunile si credintele - ce bantuiau zona Nichita, inventau coctailuri atroce, delirante, "popularul coctail", cum zicea Grigore - la el toate erau "populare": popularul poem, populara vodca, populara sapca etc., spre amuzamentul general. In urma unui asemenea experiment, cei doi pierdusera meciul cu "produsul" disparand subit in dormitor, in timp ce noi, ceilalti, nu mai stiam ce faceam... Dimineata urmatoare: pe la un zece, Nichita treaz-trezut, razand din toate pliurile trupului razletit pe scaunul de lemn povestea scena: "- M-am trezit, zice, la un moment dat si l-am vazut pe dra-dragul nostru de prieten (Grigore) dormind tun, pe podele, langa pat (Pat - eufemistic spus - caci era un blat tare si scurt, de lemn, acoperit cu o cerga rosie! - nota mea). Il zgaltai si-i zic: "Aide, bre, Grigore, se poate sa dormi acolo? Te rog sa te urci in pat. La care Hagiu se trezeste, se uita peste umar inspre pat si zice: Si care-ar fi diferenta?! Ha, ha - doarme si-acum! ha, ha".
Intr-adevar, Grigore Hagiu doarme si-acum... Uneori ma mai gandesc la tine/ si-atunci imi pierd memoria si nu stiu unde/ si de ce-am plecat... spun versurile acelea, incantate...
In perioadele cand era "stapan peste popularul coroclinc" - banul, in jargon stanescian! -, Nichita dadea adunarea la prieteni si "se iesea"! Astfel am intrat in cea de-a treia "zona" - dupa Covaci si Nichita -, oculta ca si celelalte doua, invizibila lumii din afara: Casa Scriitorilor. Sau "La Scriitori", in limbaj de carciuma. Cursul meu de calificare, de lunga durata, se apropia de apogeu; eram trilobat ca o biserica si Dumnezeu parea sa aprobe tacit faptul respectiv...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
