Ziarul de Duminică

In curtea cu pavajul gri

In curtea cu pavajul gri

Cununie cu botez De la stanga la dreapta, poetul Traian T. Cosovei si Rodica Zane, prima lui nevasta; Augustin Fratila, Margareta Fratila (cea mica - mama mea) si pictorita Luminita Fratila, cu care tocmai purcesem la cununia religioasa si botezul fiului nostru (care urmeaza, in poza); pictorul Virgil Faciu si Luminita Faciu (stabiliti in Germania din '90) nasii "botezatului" pe care-l tin in brate (si despre care va spuneam ca urmeaza!); trio-ul Dora Stanescu, Nichita Stanescu si Doina Tandau - dintre care numai Dora e a lui Nichita - graficiana Doina fiind a incheietorului de pluton, Sorin Dumitrescu; jos se afla Sanda Chiose Crisan (pe atunci) si inconfundabilul Constantin Crisan, critic, eseist, traducator, enciclopedist, prieten rar al lui Nichita si mai apoi, al meu - fie-i tarana usoara!

06.04.2007, 13:50 864

25. Sindromul Nichita

Timpul meu interior crestea vazand cu ochii, ca fasolea uriasa, iar eu faceam drumuri din ce in ce mai lungi si mai obositoare, dinspre si inspre Real, unde aveam totusi ceea ce - in termenii vremii - se numea "domiciliul stabil".

Apartamentul din Piata Amzei devenise pentru mine una dintre portile cetatii - nu ale Bucurestilor, ci ale unui oras din visurile indepartate, pe care-l presimteam de mult, dar in care, ca intr-un univers paralel, nu se putea intra decat pe acolo, pe la el; prin el.
Nichita era fractalul. De acolo incepea lumea. Irationalul. Poezia mare. Ascultam ore intregi, il ascultam trecand prin toate registrele conversatiei - erau multi cei care coborau, fie si pentru cateva clipe, in "halta" Stanescu, unii cu treaba, altii doar ca sa-si mai dezmorteasca mintile intepenite.
Toti, sau aproape toti, in felul lor erau oameni draguti, mai mult sau mai putin talentati, mai mult sau mai putin notorii - unii chiar nu aveau legatura cu zona, erau prieteni ai prietenilor care fusesera inoculati cu sindromul Nichita - veleitari sau simpli "supraveghetori" care veneau acolo la serviciu, dar impreuna, consumau mari halci din timpul-Nichita; mi se parea, atunci, o impietate. Mi-am dat seama curand ca si eu faceam acelasi lucru! Ma puteam considera printre "alesii" timpului sau? Dar oare nu tot astfel se considerau si ceilalti? Fiecare avea atuul lui in acest sens: vechimea prieteniei, importanta obiectului vizitei, scuza ca nu "mai trecuse de mult pe-acolo" etc. etc. Ce era de facut? Am incercat sa fiu mai discret, sa stau deoparte o vreme... Asteptam cate un telefon care sa ma disculpe - si telefonul venea: "...a-ncoa...!". Nu aveam ce sa-mi fac - nu puteam si nici nu voiam sa-l vad rar pe Nichita doar pentru ca ingrosam si eu randurile celor care-i calareau existenta zi de zi. Probabil ca asa trebuia sa fie. Si-apoi era chiar pasionant sa ne vezi pe toti, ca niste piese de puzzle in mintea stanescului, care intotdeauna ne gasea locul, indiferent cat de dezlanat parea desenul.
Unul dintre cei care pleda pentru o selectie mai drastica a comesenilor de la "terasele Nichita Stanescu" cum insusi se definise la un moment dat in gluma era pictorul Sorin Dumitrescu; selectie pe care o sustinea si privitor la numeroasele manuscrise care apareau pe masa poetului din cele mai diverse locuri si semnate, fie cu cerneala scolara, fie cu din aceea tipografica - gata de tipar, asteptand doar "...cateva vorbe, batrane!..." care ar fi ajutat foarte mult la o aparitie cat mai rapida! Doua erau motivatiile lui Nichita - slabiciunile, compromisurile, in viziunea lui Sorin Dumitrescu -, anume: "daca trece Eminescu prin casa mea si eu nu sunt atent?", asta in cazul elevelor cu caiete albastrii de poeme caligrafiate in suspine si, doi, "bre, un prieten - cutare e prietenul nostru, bre!", atunci cand trebuia pus umarul la volumul cu pricina! Raspunsurile lui Sorin: "- Ni, Nichita, stai linistit, Eminescu a fost si a plecat, mai vine peste o suta de ani, lasa copilele-n pace!"; si doi - pentru a doua alternativa - "un prieten nu te face de c---t decat cel mult intre patru ochi, nu te pune sa te compromiti public avizand toate ineptiile de la toti netalentatii. Ce faci tu e o crima. Ala chiar o sa se creada scriitor! Ca si tine! Ha, ha, ha!".
Evident ca Sorin avea dreptate. Evident ca Sorin se insela.
Nichita nu era director de opinie, de acord. Nici sef de cenaclu. Era doar un poet autentic. In rest, omul avea multe dintre defectele comune si celor fara talent. Nu-si asuma raspunderi, era subiectiv, temator si duplicitar uneori. Resentimentar (pe termen scurt!). Egoist. Oricum, destul de intelept sa stie ca nu s-ar fi oprit nimeni din scris, la sfatul lui; si nu s-ar fi apucat de ceva lucrativ, onest, in loc sa scrie carti anodine (in cel mai bun caz). Eu, de exemplu! Cand m-a prezentat in Luceafarul, in '78, impreuna cu Nicolae Breban si Grigore Hagiu - care ma "adoptasera" si ei dupa ce ne-am cunoscut in camera lui Nichita -, eu nu m-am gandit ca facuse acelasi lucru pentru multi alti poeti, prozatori, eseisti... etc. scazand astfel prestanta si greutatea recomandarii. Doar m-am bucurat. Altii, nu! Mi-au spus-o... dupa 1989!

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO