24. Matriosca
"Amintiri nu are decat clipa de-acum/ Ce-a fost intr-adevar nu se stie/ Mortii isi schimba tot timpul intre ei/ numele, numerele, unu, doi, trei..." zice un Cantec de-al lui Nichita, din Dreptul la Timp, unul dintre multele sale Cantece, care, sub acest titlu, ii strabat intreaga opera, de la un capat la altul, ca o legiune de ronini singuratici, poeme ce ar alcatui, adunate laolalta, o carte cu o alta poveste decat cea spusa in volumele care le gazduiesc, in mod traditional.
Intr-adevar, din seara in care am trecut pragul casei lui Nichita, am intrat, parca, direct in taramul amintirilor. Atat de intens traiam fiecare clipa petrecuta in preajma lui, incat pierdeam notiunea timpului masurabil si percepeam secunda prezenta ca pe o amintire a secundei abia trecute...
Tot drumul, din Grigore Alexandrescu pana in Piata Amzei, unde se afla blocul in care Nichita se mutase de curand, mi-am repetat in minte toate versurile pe care le stiam din el, de-a valma, multora le uitasem titlul sau ordinea strofelor, blestemandu-ma pentru acest defect (pe care mi l-am pastrat!) de a nu retine sistematic, programatic ceea ce citeam. Trebuie sa recunosc ca, pentru mine, lectura - dincolo de toate functiunile ei traditionale - era mai ales o amorsa si, in ultimul rand, studiu. Nu citeam ca sa stiu, citeam ca sa simt! Deprindeam arta sentimentului, caruia ma nascusem, pe veci, obedient. Am lungit drumul cat am putut -altfel, nu mai lung de vreun sfert de ora, pe jos -, oprindu-ma de mai multe ori gata-gata sa renunt. Nu reuseam sa-mi imaginez cum va fi intalnirea de data asta, nu stiam ce sa spun - ce-as fi putut spune - si, mai ales, ce sa nu spun. La un moment dat am vazut un telefon public si am sunat, hotarat sa invoc o scuza oarecare si sa plec. A raspuns. Am spus cine sunt si n-am mai apucat sa spun altceva pentru ca am auzit: "Haide, bre, Augustine, urca-te" si... asta a fost tot. Am urcat. Usa era chiar langa lift. Inauntru se auzeau voci, multe voci, mult mai multe decat mi-as fi dorit, m-am enervat din nou si, pentru ca nu raspundea nimeni bataii mele politicoase in usa, am apasat clanta si am intrat. Am intuit imediat planul apartamentului, pentru ca era identic cu cel in care stateau ai mei - si alte cateva milioane de romani -, un hol scurt, cu bucataria pe dreapta, sufrageria cu balcon, un alt holisor, dormitor pe dreapta, baie, in fata; un "semicomandat" clasic, de doua camere.
Am fost intampinat cu urale, lucru ce m-a deconcertat definitiv, daca mai era nevoie, ca si cum nu mai trecusem de mult pe-acolo, tonul dandu-l bineinteles Nichita, care m-a luat de dupa umeri, m-a prezentat drept un "tanar poet care a compus o melodie pe versurile mele", accentuand pe calitatea de "ardelean" etc. etc. Daca ma gandesc bine, nici nu prea avea pe ce "accentua" altminteri, pentru ca, la acea data, prin '75, nu debutasem nici macar in revistele literare, iar "compozitiile" mele se limitau la cateva cantecele pe care le cantam exclusiv la evenimentele din casa Covaci si mie insumi. Am fost si am ramas reticent in a ma manifesta public, atata vreme cat nu simteam unda de "protectie" in jurul meu; si renuntam imediat ce mi se parea ca respectivul context imi este, in vreun fel sau altul, defavorabil sau ostil. Sau indiferent.
Nu mai stiu cum a decurs seara. Au venit si au plecat, "randuri-randuri muncitorii" intru stanesc. Dintre toti nu-l cunosteam decat pe pictorul Sorin Dumitrescu, care canta la chitara, dumnezeieste, pe versuri din Nichita, Inger refuzat de pasari, ori celebrul imn Marilena, pe care-l cantam in cor, in miezuri moi de noapte - un "text" ocazional inventat de cei doi din amuzament, dar cati nu sunt cei care ar fi vrut sa scrie macar un poem de valoarea acelui "text": "se duc soldati intr-un razboi pierdut/ razboi care inca nu a inceput/ mamele n-au lacrima-n sare/ popii slujesc de sarbatoare" - in rest, cam dupa al doilea val de prieteni ma simteam deja ca acasa, iar Nichita facea eforturi, amuzandu-se totodata, sa ma determine sa-l tutuiesc, mergand chiar pana la santaj, cum ca daca nu consimt inseamna ca vreau sa pastrez distanta dintre noi! I-am spus in cele din urma Nichita, la un moment dat, cand ma pilisem suficient probabil, dar am ramas, pana-n ultima clipa a vietii lui, cu sechele; n-am putut sa-i zic niciodata "tu", am evitat acest pronume la adresa lui, l-am scos intotdeauna, involuntar aproape, din conversatiile noastre. Nici "dumneata", cum ii spunea Sorin, nu-i puteam spune, caci mie nu mi se potrivea acest alint dintre ei, asa ca pur si simplu nu i-am spus Tu. Am folosit dativul si acuzativul si a fost foarte bine. Nu-i asa, Nichita?
La Multi Ani.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
