22. Nichita
"oh, ne-am zvarlit, strigandu-ne pe nume
unul spre celalalt, si-atat de iute
ca timpul se turti-ntre piepturile noastre,
si ora, lovita, se sparse in minute."
Imbratisare, Sensul iubirii
Imi castigasem - ticalos gand de elev pervers! - "Dreptul la timp", ca sa zic asa. In nemernicia mea reusisem sa-mi conving parintii ca pentru a ne atinge scopul (noi, familia), acela ca eu sa devin student la arhitectura, nu era alta cale decat abandonarea scolii unde ma aflam si folosirea respectivei institutii ca trambulina pentru teluri mai inalte. Asa ca aveam la dispozitie aproape un an de zile sa ma pregatesc, eliberat de responsabilitatea promovarii anului scolar. In sfarsit reusisem, macar pentru o vreme, sa elimin factorul competitie din ecuatia intelectuala a devenirii, lasandu-ma "sa curg", in voie, ca un bun heraclitean ce ma consideram si ma consider inca.
Cursurile devenisera un mod, chiar placut, iata, de a-mi ocupa acea parte a zilei in care nu se intampla, de obicei, nimic altceva mai interesant. "Oamenii mari" erau pe la serviciile lor, isi munceau creierii si palmele ca niste orbeti, asteptand ca, la un moment dat al lunii, sa primeasca ceea ce o instanta nevazuta, oculta, stabilise a fi echivalentul in bani al muncii lor; "de la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa necesitati" era lozinca de aur, utopica a vietilor mediate ale parintilor nostri, cei multi si prosti, "necesitatile" fiind de altfel o alta gogorita, caci erau stabilite de aceeasi instanta, arbitrar, la limita de jos a supravietuirii.
Eu eram inca in stadiul de "piesa de rezerva" a vreunui viitor mecanism, nu se stia inca, asa ca nu aveam altceva decat sa urc si sa cobor, ca pendulul lui Maxwell, producand energie, exersand logosul, ca forma de miscare. Ceea ce si faceam. Urcam in camera mea din mansarda armencei si coboram a doua zi, ca un pompier in focul zilei.
Era una dintre acele zile. Lidia, gazda, isi lingea ranile dupa ce, in urma unui denunt, se trezise cu Securitatea la usa. "Mam" n-avea nici o retinere sa inchirieze camere, ocazional, in special unor straini, avand grija sa fie platita in valuta. Stiam lucrul asta pentru ca la ea vazusem pentru prima oara dolari. Avea si scuza ca-i primea de la fratele ei, din Brazilia, dar oricum legile de-atunci nu-ti dadeau voie sa detii valuta, decat daca erai o persoana abilitata in acest sens. Or, Lidia tinea dolarii in sufragerie. Cineva, probabil, dintre cei ce statusera acolo o reclamase - desi ea era convinsa ca tot raul i se trage de la familia Covaci (care erau la randul lor supravegheati indeaproape, dar din cu totul alte motive!) - astfel incat pe la ora 2-3 dupa-amiaza, cu o zi inainte, "cioc-cioc", dupa care doi indivizi au intrat in casa, si, dupa cateva minute, s-au apucat de scotocit. Am vazut cum deschid bufetul - unde stiam ca-si tine banii - si... ma asteptam la ce era mai rau. Dar... nimic. N-au gasit absolut nimic si au plecat mofluzi, asa cum venisera. Dupa care gazda mea, cu sange rece, a scos din san fisicul de dolari si l-a pus la loc, stergandu-si, ce-i drept, broboanele de sudoare din coltul gurii si de pe frunte. Cand si cum va fi reusit sa ascunda banii, de fata cu cei doi, sub nasul lor, nu voi sti niciodata!
Dar nici nu m-am framantat prea tare. Am coborat in curte cu gandul sa fac o plimbare - era o zi de primavara, promitatoare -, fericit ca reusisem sa schitez un poem mai vechi, ce atarna intr-o strofa, de catava vreme. Am auzit voci de la camerele din spate ale casei lui Aurel Covaci si, in trecere, mi-am intors privirea cu gand sa salut daca va fi fost cazul. Se auzea o conversatie amuzanta, banuiesc, dupa hohotele de ras ce razbateau din holul care dadea in curte; si doua voci distincte, dintre care una era sigur a lui Aurel. M-a vazut trecand si, pana sa zic eu ceva, m-a oprit chemandu-ma inauntru sa-mi prezinte pe cineva. De fapt am fost prezentat cuiva, direct, fara introduceri sau fasoane, in stilul casei: "Uite, Nichita, el este Augustin despre care ti-am spus ca are un cantec frumos pe versurile tale". Stiam, si de la Lidia si de la Covaci, povestea de dragoste care bantuise acea camera de la mansarda unde ma mutasem eu, la o distanta de 20 de ani, ecourile ei triste razbateau in noptile mele lungi, corabiile mele lungi, ce pluteau in deriva spre golful ravnit al luminii de a doua zi, ea, iubirea aceea, nu-mi lasa sufletul sa se vindece de propria-mi iubire, curmata atat de brusc, citisem tot ce-mi cazuse in mana din Nichita Stanescu, compusesem, intr-adevar, o melodioara combinand doua poeme, dar, cu toate acestea - ori mai ales din aceasta cauza - in mintea mea Nichita era o fictiune, un sarman Dionis, cineva disparut de mult timp. Iar acum, printr-un joc al sortii a carui probabilitate era de unu la un milion, eram pus in fata... faptului... implinit. Bine implinit, dupa cum l-am vazut eu, un om mare, intr-un pulover larg, la baza gatului, cu buzele arse de nicotina.
M-am enervat, am fost stupid, am spus ca aproape nu-mi doream sa-l fi cunoscut! Imi auzeam cuvintele si nu-mi venea sa cred ca le spuneam eu. M-a facut "pusti obraznic"! Eu am zis "multumesc" si am plecat val-vartej.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
