21. Sub scut
Daca anul I trecuse de bine de rau, anul II n-a mai avut acelasi noroc. Scoala nu reusise performanta de a ma motiva suficient pentru a-i trece pragul mai des decat o facusem. Ideea mea despre invatatura era sensibil diferita de cea oficiala si traditionala, in sensul ca scopul meu era cunoasterea si satisfacerea curiozitatii (mai ales) - motor vechi, dar bun al masinutei de trait care eram.
De cealalta parte, regimul si familia erau de parere ca aceasta curiozitate "omoara pisica" si in nici un caz nu te cadoriseste cu o diploma si un serviciu domnesc - sicriul de lux vanat de majoritatea elementelor responsabile ale societatii. Dar eu, care eram propria-mi majoritate, decideam altfel.
Cert este ca modelul meu romantic, eminescian, de studiu n-a avut castig de cauza, astfel incat bunul meu tata a intervenit, manat de mama bineinteles, la conducerea scolii si, in schimbul promisiunii ca vor lua masuri "spre a ma indrepta", am reluat anul II. Doar ca prima masura pe calea indreptarii mele a fost aceea de a ma scoate din mediul "boem" care ma ducea pe calea pierzaniei; si m-am trezit depozitat la caminul scolii de pe Strada Occidentului, impreuna cu alti trei colegi, in randul lumii adica, in Rand adica. Motivul - santajul sentimental mai degraba - era acela ca nu mai aveau bani sa-mi plateasca gazduirea la coana Lidia, motiv foarte plauzibil de altfel, avand in vedere ca traiam toti dintr-un singur salariu, la limita subzistentei civilizate. Ma trezeam la realitate ca dintr-un vis frumos, ori, mai degraba, visul se transformase intr-un cosmar diurn din care nu stiam cand si daca ma voi mai trezi.
Dar sunt un supravietuitor. Si un norocos de ultima ora; de cand ma stiu, ceasul al doisprezecelea a fost pentru mine crucial. Ceva s-a intamplat mereu in acel "ceas", cineva intindea intotdeauna o mana, atunci cand limita se apropia vertiginos, urmand sa ma inghita in secunda urmatoare. Si cum orgoliul familiei imi schimbase soarta de pe o zi pe alta, tot el a "lucrat", de data asta in favoarea mea.
Din cauza sistemului, care voia sa-si asigure necesarul de cadre medii, examenele finale, atat la postliceala, cat si la admiterea la facultate aveau loc exact in aceeasi perioada; nu puteai sa participi la examenul de admitere in acelasi an in care iti dadeai diploma, pentru ca nu ti se eliberau actele la timp, pentru inscriere. Asa ca, pentru a nu mai pierde inca un an, ai mei au fost de acord sa ma retrag cu cateva luni inainte, pentru a incerca din nou la facultate. Ceea ce insemna ca nu mai puteam sta in camin - nu mai eram elevul scolii! - si unde Dumnezeu sa stau, in Bucuresti, in acest timp? Bineinteles, la Lidia. M-am intors "sub scut" in locul din care plecasem, reluandu-mi, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, viata de dinainte...
Intre timp insa Vlad se mutase de-acolo - era student din nou, la Arte -, in camaruta mea locuia acum o alta studenta, intarziata (avea la vreo 30 de ani), nemtoaica de sorginte, Betty, din Craiova, maritata tot cu un neamt, tot din Craiova; Betty cu care, atunci cand am facut cunostinta, am avut o "intalnire" ca la samurai - ne-am privit in ochi cateva minute, fara sa scoatem un cuvant, dupa care ne-am oprit direct in pat. A invins ea, dar am castigat eu. Betty a fost tot ceea ce-si doreste un barbat de la o femeie, declarat sau nu: mama, prietena, complice, amanta, inteleptul locului, ce mai!
Eram din nou in carti; in cartile mele, nu cele pe care ar fi trebuit sa le studiez. Ma intorceam, ca de pe front, acasa. La Covaci, unde "sarbatorile" ritualice ramasesera intacte si pe la vernisajele care se tineau lant, urmate de inevitabilele chiolhanuri pe la ateliere. Din Doamnei, in Hasdeu sau Pangratti, sau Caderea Bastiliei pana pe Str. Stefan Furtuna, Povernei, Eminescu sau in Sfantu Gheorghe, peste tot pe unde erau ateliere de plasticieni nu era saptamana in care sa nu ne reunim, fie la Badea, fie pe la unul dintre lupii tineri, pe atunci, Daranga, Romoceanu, Cocoru, Paduraru, Velicu, Bulborea, Iancut, Nacu, Sava Stoianov, Parvan - mai toti, astazi, nume de referinta in plastica romaneasca. Spun mai toti pentru ca, din pacate, au si disparut cativa - Parvan, de exemplu, sau Lusik si Badea, ceramisti de forta, Apostu. Filiera Vlad era una a valorii, recunoscuta deja sau viitoare, el insusi fiind considerat un sculptor de mare viitor, in ciuda necazurilor pe care le atragea ca un magnet si a saraciei in care se zbatea. Ca si ceilalti, de altfel. Dar si a ignorantei si invidiei colegilor lor de breasla, mai batrani, care umpleau toate expozitiile municipale si republicane, necesare "la dosar" pentru a putea accede in Uniunea Artistilor Plastici si, implicit, la spatii de expozitii personale. (Trebuia sa ai minimum doua municipale si o republicana pentru a intra in Uniune.) Dar ca sa fii eligibil la municipale si republicane, daca nu aveai o pila zdravana la partid, trebuia sa ai tematica patriotica, optimista si luminoasa, vigilenta comisiilor mergand pana la stil sau gama coloristica - nimic nu era lasat la voia intamplarii ori a artistului, ceea ce presupunea, ca si la scriitori si muzicieni, acceptarea, de foarte tanar, a compromisului cu puterea. Unii l-au facut, dar sunt totusi valorosi ca profesionisti, altii nu, spre cinstea lor, fiind cu atat mai valorosi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
