19. Fata Morgana
Incetul cu incetul, frunza rupta si aruncata in vant care eram dadea radacini. Animalul tanar era mai tare decat mintea sinucigasa, incremenita in proiectia deformata a unei realitati trecute de care nu se putea dezlipi.
Locul imi purta deja urmele imprejmuindu-ma de la sine, dezvoltand in juru-mi o protectie inefabila, discreta, cu acea inteligenta a "zonei" pe care nu toata lumea are norocul sa o descopere. Mie mi se daruise acest noroc. In preajma mea apareau oameni, se intamplau lucruri, totul purtand mesaje precise ale destinului ce ma cauta el pe mine, de vreme ce eu eram prea abulic pentru a-mi alege vreunul.
Gandind inapoi cu manie, vad acum cat de orb eram. Si cu toate acestea inchid ochii pentru a retrai clipele de-atunci, pentru a mai simti o data macar mirosul crud al inceputului...
Derutat fiind... cutreieram. Aveam un singur fel de cunoastere: acela ca nu trebuia sa ma opun, sa fiu ca salcia care se pleaca sub povara zapezii si a furtunilor - macar la atata imi folosisera artele martiale. Asa ca luam totul in ordinea sosirii, curios si avid sa vad ce va sa se mai intample. Evident ca pe-atunci nu sesizam "codul" semnalelor pe care le primeam - dialectica in care traiam zi de zi inchidea calea revelatiei -, dar predispozitia mea catre ocult, catre magic, hranita din povestile copilariei, salva metafizica discursului meu existential, in sensul ca eram dispus la interpretari dincolo de logica imediata.
Si semnalele veneau...
Era o iarna grea, prin '73, '74, abia reusisem sa parcurg distanta destul de scurta pana la scoala, tinand planseta de desen ca pe un scut in calea viscolului si ajunsesem in clasa multumit ca eram printre cei cativa, putini curajosi, care infruntasera stihia. Evident ca nu se tineau cursuri - aveam un talent aparte de a ma remarca extrascolar, caci nu prezenta era punctul meu forte - si toata lumea care era pe-acolo participa la dezgroparea scolii din mormanele de zapada ce cazusera peste noapte. Scoala avea mai multe sectii, pe specialitati: constructii civile si industriale, unde se inghesuisera cei picati pe la politehnica, si constructii, arhitectura, unde eram si eu, si decoratiuni, trambulina celor de la arte plastice, "artistii" cum ii ironizam noi - iar cursurile se tineau in aceleasi cateva sali de clasa, pe schimburi.
Eram, nu stiu de ce, intr-o dispozitie de zile mari; afara era cancer curat, dar la mine rasarise brusc soarele. Ma odihneam intre doua reprize de lopatat la zapada evaluandu-mi existenta cu marinimie si blandete. Eram multumit de oamenii pe care-i intalnisem, de faptul ca nu fusesem exmatriculat inca, astfel incat ai mei erau si ei, cat de cat, linistiti - fapt ce conferea si constiintei mele un ragaz binemeritat -, simteam ca "am de unde pleca si unde ma intoarce", cum suna povata data de sculptorul George Apostu lui Vlad, referitor la conditiile minime necesare unui aspirant intr-ale artei (continuarea era sa ai asigurate "pita si slana" - George Apostu, Dumnezeu sa-l odihneasca, avea inca atelierul lipit de casa lui Covaci, in curtea vecina, atelier unde a venit apoi tot un sculptor, tanar pe-atunci, Leonard Rachita - acum, la Paris), intuiam ca nimerisem, fara meritul meu, in lumea mea, asa ca tigara pe care mi-o aprinsesem scotea fumuri colorate si arome mult peste posibilitatile Marasestilor fara filtru pe care mi le permiteam eu.
Si, prin mirajul acesta dezlantuit de "bunastarea sufleteasca" in care ma aflam (termenul ii apartine lui Constantin Crisan, fie-i si lui tarana usoara!), privirea mi se agatase de un palton aflat pe cuierul din hol, pe care-l vedeam prin usa deschisa a clasei. Era un "Alain Delon" de dama, un cojocel din piele de oaie, alb, treisferturi, cu talie inalta, cu blanita la poale si la gat si decorat cu un model din nojite colorate in verde si rosu. Nu stiu de ce m-a atras obiectul respectiv, cert este ca m-am ridicat de pe scaun si m-am dus sa-l vad mai de-aproape. In starea molatica din care ma extrasesem am inceput sa-l mangai, imaginandu-mi formele care l-ar fi putut modela astfel. Exercitiul meu exhibitionist a fost intrerupt brusc de o voce aproape enervata, venita de nicaieri: "Asta cred ca-i al meu". M-am intors pe calcaie gata de riposta, asa cum fac de cate ori sunt surprins, si am dat nas in nas cu doi ochi mari, albastri, incadrati de o tunsoare scurta, cu zulufi si bucle, de o culoare cum nu mai vazusem pana atunci, un sandre, in termeni de coafor, natural, aidoma desertului colorat din care tocmai sosisem. Fara sa vreau mi-au iesit pe gura cuvintele "Fata Morgana". "Ia vezi!", a venit prompt si raspunsul, care s-a tot dus, o data cu emitentul respectiv.
Evident ca m-am interesat, a doua zi, cine era fata aceea cu parul asa si asa si cu cojocelul asa si asa... Nu am mai vazut-o, insa. Am aflat apoi ca reusise la Arte Plastice intre timp. Peste nici doi ani, ne casatoream. Peste alti opt ani, ma parasea. Acum o luna, ne-a parasit pe toti. Pictorita Luminita Tudor, fosta, o vreme, Fratila, a disparut pentru totdeauna. S-a intors in mirajul de-atunci... Odihneste-te-n pace!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
