18. Zbor, jos
Incepusem sa prind aripi, ca sa zic asa. Eram inconjurat de bunavointa, scoala mergea de bine de rau, ba chiar erau cateva materii la care ma remarcasem - istoria artei, machete, constructii sau acolo unde aveam, in genere, profesori pe care-i simteam mai apropiati.
La vremea aceea nu stiam nimic despre Goleman si Inteligenta emotionala (nu stia nici el probabil!), dar componenta respectiva a fost intotdeauna si nenorocirea, si norocul meu. Daca nu vibra nimic pe dinauntru, paraseam "zona" cu o nonsalanta debordanta. Daca ma proptisem in scoala aceea si ma tineam de ea - spre uimirea si speranta alor mei -, asta se datora nu atat constiintei mele, cat mai ales faptului ca o parte din ceea ce traiam imi facea placere. N-am stat langa oameni care nu mi-au placut - putini, de altfel -, n-am "perseverat" in ceea ce nu mi-a placut, am cautat mereu ceva in care placerea sa fie inclusa. Cat de putin.
Altfel, zilele erau destul de triste. Oricat de mult noroc avusesem cu colegii, cu baietii din mansarda, cu toate intamplarile ce se adaugau zi de zi, tot nu se umplea timpul meu, golit parca brusc, o data cu plecarea mea din Petrosani. Sufletul imi era ciuruit ca galetile vechi ce atarna in ciuturile din campie din care, pana sa bei, abia daca mai ramane un pumn de apa. Intre timp ai mei se si mutasera din Petrosani, tocmai la Tulcea, asa ca nu mai aveam unde sa merg acasa; nu mai aveam pentru ce. O vreme am mai facut, fara sa stie ei, naveta Bucuresti-Petrosani, cu "nasul" - nu aveam bani de bilet -, dar trebuia sa ma intorc in seara urmatoare, pentru ca nu mai aveam unde sta. Apoi, indarjirea mea a cedat, orgoliul s-a imbatosat si el, ca instinct de supravietuire probabil, si m-am oprit...
Doar ca m-am oprit din toate. Nu-mi mai facea placere! Nu mai vedeam rostul; atata vreme cat visul se destramase, ce-mi mai pasa cine sunt sau ce voi deveni, ce scoala voi face sau nu voi face, la ce bun toata zbaterea de unul singur? Pentru ce - pentru Mine? Si-asa, dupa cum am mai spus, desfidam ideea de concurenta, lupta surda pentru un loc mai in fata, graba de a parveni, ideea de "a-mi face o situatie" in sensul traditional al cuvantului. Toate acestea mi se pareau la fel de artificiale ca joggingul fata de un joc oarecare, unde participi, te simti in misiune, contezi pentru celalalt, celalalt se bizuie pe tine - te daruiesti, intr-un cuvant, celuilalt. Invingi pentru echipa, nu pentru tine. Chiar si in sporturile individuale pe care le-am practicat am considerat victoria sau infrangerea ca pe niste semne de punctuatie intr-un limbaj aparte.
Doar in muzica eram egoist. Cantam de placere, pentru sufletul meu, la vioara, acordeon, la chitara mai nou, ore intregi, la cele mai surprinzatoare ore, spre disperarea lui "mam" care aparea la un moment dat ori striga din capul scarilor sa ma culc. Banuiesc - sunt sigur, de fapt - ca prin geamul mansardei, vesnic deschis, se auzea in toata curtea, caci intr-o dimineata, pe cand strabateam curtea sa ies spre scoala, domnul Covaci, locatarul din fata, care, ca de obicei, la ora aceea, era in curte in fata masinii de scris, m-a interpelat intrebandu-ma daca eu eram cel ce canta. Tonul intrebarii a fost insa unul de simpla curiozitate si de surpriza placuta, mi s-a parut mie, asa ca m-a incurajat sa mai intarzii cateva minute de povesti cu Aurel Covaci, despre care nu stiam nimic altceva decat barfele Lidiei, care nu stiu de ce nu-i suferea pe "aia care fac mereu chefuri pana dimineata".
Aurel Covaci era un ardelean autentic, usor ciufut la prima impresie, sceptic pana la proba contrarie, destul de tacut chiar si in conversatie, preocupat, credeam eu, doar de traducerile lui, de casa si vita lui de vie pe care o bibilea toata vara, de vodca si rosiile de pe acoperis, unde, cu multa truda, incropise de-o gradina de legume, carand acolo pamant si rasaduri pe care le vizita zilnic, cocotandu-se pe tabla alunecoasa. Si, intr-adevar, se faceau chefuri la Covaci; de multe ori cand ma intorceam acasa, serile, treceam printre invitati de tot felul, raspanditi din strada pana in fundul casei. In ultimul timp ramaneam cateva minute, invitat fiind la un pahar si la o vorba, dar cam atat. Aurel era extrem de jovial si deschis, un alt om parca fata de cel de dimineata, care abia-abia deschidea gura sa ma salute (in cazul fericit in care ma vedea!). Uneori juca sah cu Nicolae Velea, la o masuta de pe alee, lipita de casa, punand pe caldaram masina de scris careia ii lua locul tabla respectiva. N-am retinut numele cand mi l-a prezentat prima oara, dar m-a frapat individul macrocefal care bombanise ceva, dand din cap a aprobare, tolerant, dar si satul de alde ca mine, probabil. Dar ca sa mi se intipareasca mai bine numele, cand l-am intrebat mai apoi pe Aurel ce scrie domnul respectiv, mi-a dat o cartulie, recomandandu-mi-l drept "unul dintre cei mai buni prozatori in viata". Zbor jos se numea cartea si, intr-adevar, Covaci nu vorbea aiurea. Sfarsitul tragic, peste ani, al lui Nicolae Velea nu schimba nici acum recomandarea: unul dintre cei mai buni prozatori romani...!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
