17. Si-am fost o salcie la mal
Dar nu toate zilele erau "duminici". Si mai ales, erau zile cand - daca se poate imagina asa ceva - imi parea rau ca s-au terminat cursurile si, ca dupa spectacol, sala se golea lasand in urma o "scena" goala, pustie, care-mi umplea tot sufletul de spectator inrait.
Pierdusem sensul verbului meu de capatai: a iubi, nu mai recunosteam iubirea, eram sovaielnic atunci cand o simteam pe-aproape ori sceptic, cand parea ca mi se ofera. De aici toate instinctele mele sufereau de boala care mi se strecurase in inima, teama, teama de orice, culminand cu accese de panica si frica, in final, in noptile de singuratate si nesomn.
Dar destinul meu lucra, in timp ce eu aveam probleme metafizice, scotand cui pe cui, purtandu-ma de colo-colo, ca un baston alb, magic, de orb al luminii. Tocmai imi lingeam ranile dupa ce o a doua experienta sentimentala imi lasase din nou un gust amar, chiar daca mult mai suportabil ca prima. Eram deja "tabacit", se vede treaba, asa ca o duceam mai usor. Carmen a ramas totusi in amintirea mea ca o lumina de veghe, undeva, in adancul sufletului. O cunoscusem la cursurile de pregatire pentru arhitectura, la cea de-a doua tentativa de a intra in facultate si de data asta ea era cea care ma dorea, ii cazusem cu tronc, cum se spune, si, cum avusesem dovada clara a faptului ca-mi pierdusem definitiv marea iubire, am incercat instinctiv sa ma vindec lasandu-ma iubit, de data aceasta, de prima femeie din viata mea. Din pacate a reusit la Arhitectura din Iasi, eu am ramas in Bucuresti, iar atunci cand, in sfarsit, m-am simtit in stare sa ma implic cu trup si suflet intr-o noua relatie era deja tarziu.
Asa ca eram din nou singur. Si mai singur. Mi-as fi dorit un caine, dar cum "mam" era dedicata pisicilor, nici nu se punea problema sa fi acceptat un asemenea dusman in casa. In acelasi timp, "filiera petroseneana" mai lasase in casa Unanian un refugiat. Intr-o zi, venind de la scoala, am auzit de pe scari un glas ca o trompeta sub zidurile Ierihonului si cand am urcat am dat nas in nas cu Horia Moculescu. Se intorsese nu stiu de pe unde si umplea casa cu povesti care mai de care mai hazoase. Era impreuna cu o tipa blonda, subtire, infipta intr-o pereche de blugi, fumand in timp ce dascalea o fetita, simpatica foc, amandoua avand aerul ca nu erau de pe lumea asta. "Eu sunt Ulla", mi-a zis fara sa se formalizeze prea mult. Era suedeza, vorbea romaneste ca apa, cu un usor accent care o facea si mai simpatica si ne-am imprietenit pe loc. Cat depre Horia, cu firea lui deschisa, joviala si cu talentul de a crea in jurul lui un turbion caruia nu-i scapa nimeni, a fost ca si cum ne-am fi stiut dintotdeauna. Parca rasarise soarele ori m-as fi intors de undeva de departe, de pe niste taramuri intunecate. Familia Moculescu - Horia, Ulla Brit Quintero (asta era numele intreg al suedezei lui, dupa primul sot, tatal fetei) si Jeanette, copila - mi-au devenit, din acea zi, repere de nadejde ale disperarii mele funciare. Ma imprietenisem intre timp cu Ovidiu Romanu, basistul lui Horia, care, cu rabdare bihoreana, imi indruma degetele pe griful chitarei si de la care am invatat efectiv primele acorduri la acest instrument, iar Lidia probabil ca povestise Moculestilor despre sorgintea mea petroseneana, asa ca atunci cand ne-am intalnit am inceput sa depanam amintiri din Vale. Horia vorbea tare, cu pasiune si umor despre studentia lui la Petrosani, cunostea pe toata lumea din zona si era cunoscut de toti. Avusese o formatie acolo, foarte buna, ca toate grupurile pe care le-a infiintat ori le-a condus, de altfel, si am aflat si cum ajunsese pe plaiuri mineresti; el era de pe la Ramnicu Valcea, jumate oltean, jumate italian (autentic), dupa mama, cu o istorie a familiei foarte asemanatoare cu a familiei mele - dosar prost, burghezi periculosi, tatal (arhitect) condamnat si inchis - iar el, alungat din facultate de la Bucuresti, tocmai la Petrosani, la Facultatea de Mine, printre putinele facultati unde "dosarul" nu era eliminatoriu. Ca si mine, facuse vioara, de mic, invatase - ca si mine - acordeonul, era un pasionat al sportului, facuse rugbi la Stiinta Petrosani - aici ne desparteam, caci tentativa mea din rugbi s-a rezumat la cateva antrenamente, dupa care lenea mea initiatica a spus un NU hotarat!
In perioada despre care vorbesc, Horia si ai lui cantau la bar, la Ambasador, loc in care bineinteles ca m-a luat, asa ca nopti la rand stateam si-i ascultam cantand, cu o cafea si un Lucky Strike - "jos" in bar se gaseau tigari straine -, la adapost de singuratate si de anonimatul pernicios in care credeam ca o sa ma scufund. Nici nu stie Horia cat de mult bine mi-a facut atunci si nu numai atunci, cat haz a adaugat el fiintei mele catastrofice, cat optimism si forta am deprins in preajma lor. Acasa, la Lidia, Ulla era pe acelasi calapod cu Horia, ma trata ca pe egalul ei, firesc, deschis, cald, demoland astfel, cel putin in opinia mea, mitul despre "raceala nordicilor", ci, mai degraba, invatandu-ma lucruri noi despre prietenie, corectitudine, cuvant dat si respectat, despre dihotomia munca-distractie si momentul fiecareia dintre acestea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
