Moda "Anilor" (Anul Eminescu, Anul Caragiale) se raspandeste - in Romania, cel putin - cu o viteza uluitoare. Aflu nu demult ca 2004 este Anul Cehov (e drept, se implineste, in vara, un secol de la disparitia unuia dintre cei mai iubiti, in lume, scriitori rusi), asa incat multe teatre si multi regizori simt dintr-o data ca e momentul "sa se apuce" de un spectacol Cehov. Ca au sau nu o idee in legatura cu vreuna dintre piese, ca au sau nu distributia trebuincioasa conteaza mai putin. Bine ca avem Anul Cehov si ca vom avea, in curand, si Festivalul Cehov.
Ne paste, intr-adevar, asa ceva, in luna aprilie, la Iasi. De ce la Iasi iar nu in alta parte e o enigma pe care nu-i sanatos sa incercam a o dezlega. De ce? Iaca de-aia! Nu avem tot acolo - si inca in fiecare an - un Festival Avram Goldfaden, desi acest intemeietor al teatrului de limba idis din Romania (la Iasi, ce-i drept) nu a scris decat trei-patru piese pe care nu le mai joaca astazi aproape nimeni? Macar pe Cehov il joaca multi... chiar si Teatrul National din dulcea urbe... Asa ca... sa ne tinem bine!
Deocamdata, "Anul" in chestiune a fost declarat oficial deschis la Sibiu, la premiera spectacolului Trei surori - primul, pare-se, realizat pe teritoriul national in 2004. Un spectacol ambitios, curajos si (al treilea epitet vine aproape automat in suita) riscant. Autoarea lui este Anca Bradu, o regizoare "inca tanara" si la care eu, una, tin foarte mult; nu pentru ca o stiu de cand era pustoaica si se invartea tot timpul, cu ochii larg deschisi, prin teatrul din Oradea, unde tatal ei era director, ci pentru ca e un om care iubeste cu pasiune scena si pe toti ai ei (care nu sunt intotdeauna chiar asa de... amabili - adica de lovable - pe cat isi pot inchipui "civilii") si pentru ca se dedica fara nici o retinere acestei iubiri. Caci, desi provine "din breasla", drumul ei profesional nu a fost usor: dupa un debut (nu tocmai semnificativ) in Bucuresti, Anca Bradu a plecat in provincie (dar nu acasa, la Oradea), unde a muncit din greu, la montari dificile, pe texte importante, cu actori necunoscuti ori, dimpotriva, cu actori consacrati, carora insa incerca sa le descopere mereu noi "chipuri"; cand mai bune, cand mai rele, spectacolele ei vadesc intotdeauna seriozitate si temeinicie si au undeva un dram de patetism, in sensul cel mai bun al cuvantului, care vine, simt eu, tocmai din aceasta ireductibila dragoste pentru scena. O dragoste uneori rasplatita, adesea insa ignorata si cateodata dispretuita; o dragoste care se incapataneaza sa existe, fara gesturi largi si vorbe mari, si care isi multumeste posesoarea prin insasi aceasta existenta; o dragoste care a inceput, usor-usor, sa conteze si pentru teatrul romanesc.
Spectacolul de la Sibiu e o noua etapa in aceasta pasiona(n)ta aventura sentimental-spirituala. Anca Bradu incearca, la Teatrul "Radu Stanca" - un teatru viu, inscris de bunavoie intr-o foarte dura cursa a valorii de prim rang, dar inca deficitar ca forte actoricesti, cu o trupa acum, practic, in alcatuire -, o abordare a piesei (care nu-i o piesa tocmai usoara...) pe doua paliere concomitent: unul, al "adevarului psihologic", si altul, al comentariului (exegezei) regizoral(e). Altfel spus, ea incearca, pe de o parte, sa (re)construiasca scenic personaje viguroase si relatii credibile intre aceste personaje si, pe de alta parte, sa inscrie piesa in contextul (fatalmente misterios pentru privitor) al unui program estetic propriu, al unei poetici personale, al unei - in definitiv - raportari intime la viata, la literatura, la univers. Rareori am asistat la o mai temerara intreprindere!
A avut, intr-adevar, aliati credinciosi: mai intai, textul insusi (in care insa, impreuna cu Sebastian-Vlad Popa, a operat anumite reduceri, lucru ce m-a intristat), apoi superba scenografie a Floricai Malureanu - care imbraca "peretii" scenei intr-un material argintiu, ce multiplica siluetele ca o oglinda, si rezerva costumelor o tonalitate vested aurie, lasand insa spatiul de joc complet gol, fara nici un punct de sprijin pentru interpreti! - si coregrafia inteligenta a Malinei Andrei, precum si, in fine, o ilustratie muzicala impecabila, care "captuseste" dinlauntru mizanscena si o structureaza pe cateva linii de forta (intrarea lui Versinin, incendiul, plecarea militarilor etc.) A avut, totodata, spre ghinionul ei, o suma de inamici neiertatori: mai intai, acelasi text, care se razvrateste impotriva tratamentului dublu ce-i este aplicat si care, dupa o prima parte unde pare ca va ceda si se va retrage, se "razbuna" spre final, imprimand pe neasteptate montarii un sunet (melo)dramatic - deloc neplacut, dar distonand cu luciditatea rece a abordarii de pana acolo -, apoi propria tentatie de a supralicita, de a incarca desenul unor personaje si relieful unor situatii si, in fine, actorii, ale caror evolutii sunt, in ciuda efortului vizibil de armonizare, diferite calitativ. Portretizarile cele mai pregnante li se datoreaza Dianei Vacaru-Lazar (o Olga foarte intensa) si oaspetelui targumuresean Nicu Mihoc (o compozitie fara cusur, in Kulaghin), urmati de Dan Glasu, si el "imprumutat" de la Targu-Mures (uneori greu de auzit, in Cebutakin), Anca Florea (o Masa bine schitata, dar cam sumar concretizata), Diana Fufezan (oscilanta, in Irina), Florentina Tilea (cu unele exagerari "coloristice", in Natasa), Adrian Matioc (o ebosa interesanta, in Solionai); surprinde, in Versinin, Constantin Chiriac: o aparitie bombastica, "de parada", peste care adie, cand si cand, umbra lui Othello din spectacolul sibian al ucraineanului Andriy Zholdak...
Un spectacol, in totul, imperfect, dar captivant... Macar de-ar fi acesta drumul pe care porneste Anul Cehov !
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
