O cartulie de 152 de pagini, culese cu litera marunta; un titlu cu rezonante samanatoriste, Vremelnicia pierduta; un nume necunoscut publicului mai larg; un manuscris care a asteptat opt-noua ani ca sa fie editat (la Univers Enciclopedic, in 2001). Iata premisele unui debut editorial marca Bogdan Popescu. Facandu-le parca in ciuda, concluzia trasa in urma lecturii era neechivoc favorabila. Ba chiar entuziasta.
Inca tanarul prozator isi pune personajele sa vorbeasca, sa povesteasca, sa monologheze pe spatii largi, tain-du-le firul abia dupa ce din povestile lor s-a conturat o intreaga lume - si o perspectiva asupra ei. Aproape toate secventele volumului se prezinta sub aceasta forma de monolog, fapt ce face ca proza sa aiba o structura dramatica. Pe de alta parte, in subiectivismul accentuat ori inerent al acestor povesti se ascund multiple posibilitati. In absenta unei perspective unice si unitare, e greu sa mai trasam o linie despartitoare intre "adevarul" fictional si pura fabulatie, intre "real" si fantastic. Nea Mitu e, asa-zicand, un narator necreditabil, savuros prin ceea ce spune ori dezvaluie despre sine, dar departe de obiectivitatea unei instante impersonale. Realitatea ia, de fiecare data, infatisarea pe care i-o dau vorbitorii, modificandu-si contururile de la unul la altul. Din cauza logoreii si a divagatiei personajelor, povestirile lor sunt stufoase, arborescente, mergand pe mai multe carari narative si ascunzand, in interior, alte si alte povesti. Inceputul e cuminte, realist, dupa care monologul se intinde ca o coca si capata cele mai nastrusnice forme. Toti o iau "mai pe departe", "mai pe ocolite", promit ca vor lamuri lucrurile "mai pe urma", "cand o veni timpul", revin la trunchiul initial, se hotarasc sa spuna "tot" si ajung, "incet-incet", la o poveste "nitelus mai lunga"; iar de aici, bineinteles, la o alta care "e lunga si incepe undeva mai in urma". Finalul cade deodata, facand legatura cu inceputul si aratand, implicit, lunga distanta parcursa.
Realismul suculent e insa numai un invelis al acestei proze auditive. Numeroase scene si portrete ies, intr-adevar, din povestiri pentru a contura o lume plina de viata si culoare, o lume rurala surprinsa in articulatiile si particularitatile ei. Dar nivelul strict realist e depasit repede, prin rabufnirea la suprafata a unei subrealitati profunde si inalterabile. De la un anumit punct, "suceala" personajelor impresioneaza mai putin decat "suceala" lumii lor. Prin contagiune directa, ea devine un simptom pentru Satul cu Sfinti, in care apar cateva personaje stranii: unul care nu poate sa moara (Daie Gulu), altul care ajunge sa stea de vorba cu Dumnezeu si, mai relaxat, cu mortii din cimitir (Nae Cutitaru), un al treilea care struneste, cu inchipuirea, zborurile fantasmatice ale unor oameni carora le-au crescut aripi ("ingerul neispravit"), un al patrulea, care se perpetueaza sub forma unor "avatari" (Sfanta de pe Vale)... Satul din "Vremelnicia pierduta" isi secreta astfel, inepuizabil, miturile proprii, extragandu-si din ele vesnicia. Iar prozatorul inmoaie textul intr-un dizolvant puternic, cu suficienta aciditate pentru a amesteca apele, culorile, substantele. La finalul ultimei povestiri a cartii, suntem in plin fantastic. Oamenii plutesc, zboara ca in picturile lui Chagall.
Inca de la debut, prozatorul are o viziune proprie, originala, precum si forta de a-i da forma, intr-o epica totodata umoristica si grava, realista si fantastica, in registre si cu modulatii diferite. De Bogdan Popescu vom mai auzi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
