In anul 2000, la doisprezece ani, Olga Stefan isi publica prima carte de versuri. Gaseai acolo, in afara de naivitatile varstei, destule imagini neconventionale ce atestau talentul/imaginatia.
Printre ele: "Cautam/ palmele mastilor/ mi-au fost ascunzis/ intru/ insingurare" ori "In parculetul de vis-a-vis/ de glas/ fantanile arteziene/ invatau/ jocul intunericului" ori "Citeste-mi o secunda/ bolta fruntii/ spre a nu/ adormi dezvelit/ si tot mai mult/ insingurat de o culoare". Ciocnirile de cuvinte reuseau inca de atunci sa induca nelinistea ori trauma existentiala. Asa ca peste inca sase ani, cand a fost tiparit volumul de fata*, nu ne miram sa gasim o poeta complexa, in prima linie a experimentelor generatiei ei.
Autenticitatea tonului e una din reusite, prozaismul functioneaza ca un spray antilacrimogen in variat-amare povesti de dragoste. In general, fluidul crud al destainuirilor bulverseaza si cucereste, experienta poeziei beat e rodnica, insa lungimea textelor aduce cu ea kitsch-ul, uneori savant, ori platitudinea pompoasa. Te pierzi intr-un volum atat de mare si in care gasesti de toate.
Dar nu poti sa-i ceri unui poet atat de tanar sa aiba o autocenzura performanta. Nimeni nu poate sti cand e complet format un scriitor, si cand isi va da marea lui carte. Trebuie sa te multumesti cu poeme bune, atasante si sa dai la o parte zgura inerenta. Ori uneori doar cu fragmente de exceptie in poeme terne, mediocre. A fauri un volum bun, unitar era candva meseria redactorului de carte, astazi, vai, meserie aproape inexistenta de teama sa nu fie confundata cu aceea de cenzor. Iar orgoliul poetilor tineri a crescut si el pe masura cu libertatea de a face tot ce-ti trece prin minte. E la moda sa citezi din marile spirite riguroase (T.S. Eliot, Roland Barthes, Paul Eluard) doar ca sa-ti justifici despletirile fara oprire.
Se stie ca adolescenta e adesea o contradictie in termeni asa ca manifestarile ei nu mai sperie. Textual vorbind, vetustetea unor expresii ca "forfecuta sterila a tacerii" si lungile monoloage anatemizand sordidul oras natal si indiferenta iubitului certifica nu tonicul expresionism/ simbolism bacovian, ci un textualism mizerabilist, la moda printre tinerele poete care inca se trag cu droaia din mantaua Angelei Marinescu, fara a fi observat incoerenta controlata a acesteia.
Reusitele, cate sunt, sunt poemele ce radiografiaza onest o stare, apeland la obiecte si actiuni uzuale, aducand insa acea plutire stranie, "din irealitatea imediata" cum ar zice Blecher. Astfel, capitolul 1 din poemul Mada se constituie in model pentru ceea ce a reusit sa personalizeze pana acum poeta: "mada invata sa deseneze. Primii ei oameni/ cocosati si primitivi ma privesc ca pe un criminal periculos./ sunt fata neagra care traieste sub patul tau de singuratic./ sunt iubita monstrilor de care ti-e frica./ femeia lor permanenta/ cearceaful asta prins in 2 clame ca/ doua degete degerate imi poarta urmele...// cateodata am senzatia ca si tu/ esti un cearceaf pe care mada deseneaza/ casute si inimi impartite cu o linie rasfranta.// altadata eu sunt hartia alba pe care mada scrie condamnari la moarte./ si-atunci torsul meu este plin de mesaje/ indescifrabile. Am aceeasi senzatie de rapt/ ca in visul ala in care zilnic/ cineva anonim imi cosea mesaje de dragoste/ pe bluzele puse pe caloriferul din sufragerie/ ca sa se zvante pana maine dimineata// si-atunci inghit/ literele alea negre// literele alea care/ aratau exact ca niste vanatai lasate de imbratisarile/ exagerat de stranse ale unui necunoscut./ niciodata n-o sa mai port hainele astea/ pe care mi-ai spus sa nu pleci olga/ stangaci ca o gospodina mirosind a pargalas cu boia".
*) Olga Stefan, Toate ceasurile, Editura Vinea, Bucuresti, 2006, 144 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
