Puterea comunista prefera ca o mana de oameni sa se amuze la "soparle" si sa plece acasa satisfacuti - in loc ca acelorasi indivizi sa le vina vreo idee de actiune antisistem. Dupa decembrie 1989, apetitul pentru cultura s-a atrofiat brusc, sufocat de interesul pentru politica si luptele de strada, dar si de explozia alternativelor de timp liber. Azi, salile s-au umplut din nou. Intr-un fel, s-au umplut mai bine: cine merge la teatru chiar vrea sa mearga la teatru.
In anii '80, un prieten imi povestea o scena nostima: intrand pe strada Constantin Mille, a fost imediat abordat de un cetatean cu ochii sticlind: "N-aveti un bilet in plus?". Se afla la peste o suta de metri de ceea ce era pe atunci legendarul Teatru Mic si comenta ulterior cu falsa exasperare: "Un bilet in plus la ce!? Poate voiam sa intru la Restaurantul Berlin!".
Perioada de aur a salii din fostul Sarindari venea dupa la fel de sclipitoarea "era Bulandra", cu spectacole memorabile, de-a dreptul istorice, in ambele cazuri. Ceea ce nu inseamna ca restul teatrelor nu meritau frecventate. Montari de exceptie au existat, in deceniile 7-8, si la National, si la Nottara, si la Giulesti-Odeon, si la Bulandra. Cu necenzurata placere vreau sa amintesc macar cateva titluri: Regele Lear, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Generoasa fundatie - la TNB; Elisabeta I, Leonce si Lena, O scrisoare pierduta, Azilul de noapte, Hamlet si multe altele - la Bulandra; Regele Ioan, Pericle, A cincea lebada - la Odeon; Patru lacrimi, Jocul vietii si al mortii in desertul de cenusa - la Nottara; Maestrul si Margareta, Diavolul si bunul Dumnezeu, Copiii lui Kennedy - la Mic.
Lume - buluc, peste tot, la toate teatrele, in toate salile, la orice spectacol, dintre care destule starneau uimirea ca, la sfarsitul lor, nu sunt arestati doar regizorul, actorii, directorul teatrului - ci si spectatorii!
Sigur, banuiam inca de atunci ca spectacolele de teatru, ca si cartile, sunt o supapa lasata libera, sub atenta supraveghere. Puterea comunista prefera o mana de oameni (in definitiv, suma locurilor din salile de teatru era de ordinul sutelor si cam aceiasi spectatori vedeau toate piesele) care se amuza la "soparle" si pleaca acasa satisfacuti - decat ca acelorasi indivizi, in lipsa oricarei satisfactii, sa le vina vreo idee de actiune antisistem. Nu acelasi lucru se intampla cu presa si cinematograful! Mircea Daneliuc povestea intr-un interviu ca n-a inteles de ce i s-a refuzat un scenariu dupa Cel mai iubit dintre pamanteni: "- Bine, dar e o carte publicata! - Stiti, mi s-a raspuns, filmul patrunde mai adanc in mase..."
Asta insa nu micsoreaza cu nimic meritul celor care au riscat la greu pentru bucuria noastra. Caci nimeni nu se putea baza pe precedent si nu putea fi sigur unde se va afla la sfarsitul zilei...
Dupa decembrie 1989, apetitul pentru cultura (nu doar pentru teatru) s-a atrofiat brusc, sufocat de interesul pentru politica si luptele de strada, dar si de explozia alternativelor de petrecere a timpului liber. Trebuie insa subliniat ca o parte din aceasta oferta, cvasiinexistenta pana in 1990, este tot din zona culturala: expozitii, spectacole muzicale si de dans, arta stradala, festivaluri, filme etc. Pe de alta parte, cine se inghesuie azi sa mearga in cluburi, discoteci, sali de biliard etc. nu prea cred ca mergea la teatru inainte.
Oricum, dupa cativa ani de recesiune, dar si de bajbaiala (teatrele nu prea mai stiau ce sa ofere, tentate sa adopte minima rezistenta), salile s-au umplut din nou. Poate ca, intr-un fel, s-au umplut mai bine: astazi, cine merge la teatru chiar vrea sa mearga la teatru - si nu ajunge aici din lipsa de alternativa sau pentru ca asa da bine, cum se intampla, partial, inainte de decembrie 1989.
Unde poate fi gustata cultura sub forma de spectacol? Ne vom limita scanarea, deocamdata, la Bucuresti, nu fara a sublinia ca, deseori, in provincie viata culturala e mai vie decat in Capitala.
Inventarul e... spectaculos: aproape o suta de institutii ofera, permanent sau ocazional, spectacole culturale, unele dintre aceste organizatii avand la dispozitie doua, trei sau chiar patru sali!
In aceasta lista intra, pe langa teatre, Opera si Opereta, cluburi si cafenele cu program cultural (jazz, teatru), case si centre de cultura, cateva muzee, scoli si universitati, chiar si o gradinita! Chiar daca ne-am referi doar la institutiile si trupele de teatru, acestea sunt mai numeroase decat credeti: peste 35! Iata cateva nume mai putin sau deloc mediatizate: Compania de teatru D'aya, Compania passe-partout DP, Teatrul Arca, Teatrul Fara Frontiere, Teatrul Geta, Teatrul Inexistent, Teatrul Libelula, Teatrul Montage, Teatrul Portabil, Teatrul Nou, Teatrul Undercloud, Trupa Aras, Trupa Aristocratii, Trupa de spectatori ambulanti, Trupa de teatru A$, Trupa de teatru Glissando, Trupa dell'arte.
La fel de generoasa se arata si oferta cinematografelor - in ciuda unor probleme care par sa existe in acest domeniu (suspiciuni privind o presupusa falimentare intentionata, in vederea unor preluari ieftine, scandaluri periodice asupra acestui subiect). Cel putin in Bucuresti insa e mai degraba criza de spectatori decat de sali. La cinematografele "nominale" (27, plus cele doua complexuri Multiplex) se adauga sali existente in incinta unor institutii culturale (Institutele Francez, Spaniol, Polonez si Italian, Institutul Goethe) si locurile unde se proiecteaza filme macar ocazional (La Motoare, Sala Palatului, Sala Polivalenta).
Una peste alta, avem unde fugi de-acasa, din fata televizorului. Dar o facem? Cati dintre noi?
PS: Stand de vorba cu directorii de teatre, am aflat un lucru uimitor. In aceasta tara in care toata lumea - mai ales in zona bugetara - se plange de lipsa banilor, teatrele bucurestene nu au probleme, pentru ca "Primaria a vrut sa avem bani". Traian Basescu le-a cerut directorilor sa-i spuna cati bani le trebuie si Adriean Videanu a pastrat aceeasi politica. Nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata aceasta informatie in presa... De fapt, nu sunt sigur daca ziaristii stiu ca municipalitatea se ocupa si de altceva decat de asfaltari. Sau stiu si prefera sa nu spuna?
IN CULISE
Intre locatarii frenetici si apa freatica
Daca vrei sa cunosti cu adevarat lumea magica a teatrului, trebuie sa plonjezi si in spatele scenei.
In Occident, conceptul de backstage (reportaj din culise), ca si acela de making of (istoria realizarii unui spectacol ori film) sunt de mult genuri consacrate, de sine statatoare. La noi inca se manifesta timid, mai mult in zona concertelor cu trupe la moda. Dar fata nevazuta a teatrului e o lume fascinanta, necunoscuta publicului.
Explorarea culiselor de la Nottara incepe in secretariat, unde e agitatie mare, desi e dimineata. Suna oameni pentru invitatii si intra altii, fiecare cu ce-l doare. Un actor pensionar, care repeta insistent si "cu bataie" ca Vraca i-a fost maestru, se intereseaza daca i-a fost citita cartea, care - daca l-ar fi ajutat sanatatea - era sigur de Premiul Nobel! A citit-o domnul director? S-o citeasca neaparat! Sunt acolo niste poezii minunate!
Amabil ghid imi este Cristian Nicolae, coordonator tehnic scena, de la care aflu ca sediul teatrului are o problema de fond: n-are rost sa fie renovat, intrucat se asteapta consolidarea intregii cladiri. Ce rost are sa varuiesti sau sa schimbi tapiseria scaunelor, cand o sa se sparga peretii? Numai ca lucrarea a cam devenit povestea cu cocosul rosu, si asta din cauza unor locatari care refuza. Desigur, s-a ajuns si la solutia ultima: au fost dati in judecata. Dar suntem in Romania si numai bunul Dumnezeu stie cand se va termina procesul. In asteptare, salile arata modest, iar culisele sunt triste de-a binelea. Ne strecuram printr-un spatiu de recuzita a carui latime nu depaseste cincizeci de centimetri. Haina mea agata o chitara, care vibreaza melancolic.
Pe scena si in jurul ei se munceste, caci oamenii vin cu patru-cinci ore inainte de spectacol, sa desfaca decorul din ajun (daca ar face-o dupa reprezentatie, adica dupa ora 22, ar trebui sa li se plateasca taxiul ca sa ajunga acasa) si sa-l monteze pe cel de azi. Actorii apar mult mai tarziu, desi, daca esti actrita si trebuie sa ti se "construiasca" o coafura mai sofisticata, e bine sa-ti iei un avans de doua ore jumatate, ca e coada la singura coafeza.
Luminile sunt vechi, unele e miraculos ca mai merg, se mai cumpara ceva, dar la bucata, asa ca dupa aia trebuie sa le faci sa se imprieteneasca. Orga de lumini, in schimb, e noua, la fel si instalatia de sunet. La balcon, intr-o chitimie, un cetatean linistit trage ceva la masina. In spatele scenei e scara care duce la cabine. Intr-una dintre ele o femeie calca o pereche de pantaloni. Totul arata incremenit in mijlocul secolului XX. La subsol, Sala Studio-George Constantin (dotata cu aer conditionat), in care repeta un grup de studenti, pare una de jucarie. Culisele la fel. De la intrarea in acestea din urma te intampina inconfundabilul miros de igrasie: cand s-a facut metroul pe Magheru se pare ca a fost deranjata o panza freatica. De atunci, doua pompe scot apa non-stop, dar degeaba: o data pe an culisele trebuie revopsite, iar "parfumul" nu poate fi gonit. Se zice ca n-ar exista nici o solutie.
Ce vor face cand se va consolida cladirea? Se vor refugia in strada Avrig, unde sunt acum atelierele de decoruri si si-au improvizat o salita. Si or sa mearga "cu cortul" prin alte teatre, cum au facut si altii, ca oamenii din breasla se ajuta intre ei.
GLOSAR
In gradina Odeon
La Odeon, regizorul tehnic Dan Benga imi face plinul de termeni specifici. Ne intalnim in holul de regrupare, dominat de... un peste grasan, care se invarte intr-un acvariu. Un automat de cafea, un televizor, cativa oameni, atmosfera relaxata, repetitia de dimineata s-a incheiat. Printr-o usa laterala intram in scena, unde imi sunt prezentate pe indelete grila din inaltul scenei, "gradina" si "curtea" (cele doua culise, stanga-dreapta), sistemul celor 31 de stangi pe care se ridica decorurile si luminile, arlechinii, pasarela (catre care urca o scara spiralata), lateralele si circularul, sufitele care mascheaza podul de ochii spectatorilor - toate confectionate din pantalon, adica materialul cortinei, apoi mantoul (minicortina) care ascunde pasarela si gongul fabricat dintr-un fierastrau circular (!), al carui sunet nu poate fi inlocuit de nici un semnal electronic.
Teatrul a fost construit in 1894, sala are 300 de locuri, instalatiile sunt de ultima generatie, scena are mai multe trape - sa tot joci.
Intram apoi in cele trei mari magazii de decoruri - oricum, e loc berechet si in culise - si apoi urcam spre sala de repetitii in care s-a si jucat candva, pana au intervenit pompierii, pe motiv de standarde PSI, plus ca pe cine il taie ceva trebuie sa coboare la parter. Accesul se face cu un lift ca in filmele americane cu gangsteri si fugari ascunsi prin magazii: doi pe patru metri, fara usi la cabina, vezi cum curg (incet) pe langa tine metri de perete, e o experienta, ar fi cam naspa sa ramai in el...
OPINII
Dorina Lazar, directoarea Teatrului Odeon
Salile sunt pline, jucam sase zile pe saptamana, cu 90% dintre locuri vandute!
Exista spectacole la care punem scaune suplimentare si se sta si in picioare. A fost o mare problema intre '90 si 2005, cand spectacolul strazii era mult mai palpitant decat ceea ce se intampla pe scena. Acum vine din nou lumea si e remarcabil ca vin foarte multi tineri. Inainte de decembrie 1989, teatrul era un echappatoire (portita de scapare - n. TCZ), voia omul sa se mai racoreasca auzind ce se spunea pe scena. Se racorea si altfel... Mi-aduc aminte ca erau spectatori cu manusi si cu pled... Acum nu avem de ce sa ne plangem. O sa ziceti ca fac propaganda, dar asta e adevarul: cand a fost Basescu primar, a "dezlegat" relatia dintre primarie si teatre. Ne-a adunat pe toti directorii, cu fila de buget in fata, si ne-a spus: "Adaugati acolo cat credeti ca aveti nevoie!". Atunci am profitat cu totii si ne-am reamenajat salile! Videanu, cand a venit, a pastrat aceeasi buna relatie. Cine spune ca nu sunt bani inseamna ca nu stie sa se gospodareasca. Am fost in septembrie si am vazut Teatrul Odeon din Paris, "fratele" nostru mai mare. In raport cu ei, pe o scara de la 1 la 5, dotarile noastre tehnice ar fi pe la nivelul 3. Dar Odeonul din Paris a stat vreo patru ani in renovari si este dotat extraordinar. Suntem in curs de amenajare a salii de dedesubt, unde a functionat pana in '48 teatrul Dinei Cocea. Cand s-a auzit primul tarnacop, mi-am facut cruce! Avem spectacolele de teatru-dans, bucurandu-ne de prezenta lui Razvan Mazilu, avem spectacole-lectura, programul "Teatrul si scoala", in care copiii vad culisele, magazinele de costume, se machiaza, se joaca... Actorilor tineri de azi le vine greu sa faca roluri de compozitie. Ma duc des la Gala HOP a tinerilor actori, unde acum doi ani a fost o alegere de texte care m-a stupefiat: din cale-afara de vulgare! Am anuntat ca in anul urmator ofer un premiu de zece milioane celui care va sti sa stea in fundul scenei si sa recite o tirada din teatrul clasic. Am ramas cu banii...
Mircea Diaconu, directorul Teatrului Nottara
A existat dupa '90 o scadere a interesului pentru teatru. Era vremea in care se cumpara orice ziar si inflorise comentariul politicii la coltul strazii... Dar nu asta e explicatia. Eu cred ca s-a revenit astfel la normal, pentru ca inainte de '90 afluenta de public era umflata. Era o forma de protest. Acum avem "doza" normala de spectatori. Publicul a inceput sa selecteze spectacolele, nu mai vine la orice. Asta a insemnat, pentru un timp, o balbaiala din partea noastra in zona abordarilor regizorale: nu mai functionau solutiile "soparlite" si cazuse excesul baroc de semne teatrale. In perioada asta, cine a jucat normal, cine n-a uitat ca teatrul inseamna poveste si emotie si personaje, a dus-o foarte bine. Teatrul Nottara, deseori acuzat de conservatorism, de insuficient experiment, a dus-o foarte bine. Acum, s-a facut o falie previzibila intre ce gusta publicul si ce "stampileaza" critica. Teatrul a rezistat pentru ca e profund uman si refuza tehnologia. Cat sunt aici, o sa ma lupt ca intre noi si spectatori sa nu existe decat povestea. Sigur, acceptam ceva electronica, dar intr-o doza foarte mica. Altfel, actorul o sa ajunga sa se uite daca e bine luminat, omitand sa se uite foarte atent in sine. Nu inseamna ca refuz tehnologia, sigur ca ne trebuie proiectoare, dar vreau sa fie cat mai mici si cat mai usoare. Avem si unele inteligente, dar incerc sa nu mizam prea tare pe ele. Ma gandesc sa reinstitui cortina! Ati observat ca a cam disparut din teatru? De patru stagiuni jucam si vara, pentru ca romanii din diaspora, pe care ii intalneam in turnee, se plangeau ca vin vara in tara si n-au ce vedea! A fost o afluenta ca pe vremuri! E un potential fenomenal, insuficient exploatat: vara, orasul isi schimba in parte locuitorii. Dar noi nu meditam la asta, ci la bani. David Esrig spunea "Daca tot ne platesc prost, macar sa muncim bine!". Celor tineri care intreaba prea des de bani le spun: "Ati gresit usa! Mergeti acolo unde se castiga bani!".
Mihai Malaimare, directorul Teatrului Masca
Inainte de '89, teatrul era o supapa, intalnirea cu artistul era o nevoie aproape fiziologica. Artistul era apostolul care trimitea mesaje de optimism. Intre '90 si '92 au aparut vreascurile, mizeriile umane, lepadaturile, au iesit in strada, s-au urcat pe tancuri... Lumea, neobisnuita cu acest spectacol - interesant, altminteri, cu formule "scenografice" noi - a uitat de teatru. Mai mult, din spectatori, oamenii au devenit participanti. Dar spectacolul s-a dovedit a fi mizerabil si lumea s-a intors la teatru. Care, din pacate, statuse cu bratele in san, fara sa inteleaga ce se intampla si fara sa-si puna problema ca oamenii n-or sa mai vrea acelasi tip de teatru. Acum, lumea vine la teatru, chiar daca nu la fel ca inainte de 1989. 86% din populatia Romaniei declara ca nu merge la teatru, la cinematograf, la concert si la muzeu! In conditiile astea, nici nu se mai pune problema esteticului. Problema este: pentru cine? Teatrul Masca functioneaza intr-un cartier de 150.000 de oameni, in cladirea unui cinematograf care era inchis de peste 15 ani. Eu trebuie sa-i invat sa vina la teatru, sa se imbrace, sa nu intarzie, sa ia o floare pentru actori, sa inchida telefoanele... - e o relatie care trebuie refacuta. Am constatat cu disperare ca oamenii au alte nevoi decat teatrul. De aceea, trebuie sa ies in drumul lor, nu sa-i astept aici. Din cauza asta joc o suta de spectacole pe an in strada, in parc, la metrou. Oamenii schimba o rama de metrou cu alta in 20 de secunde. Am zis: in aceste 20 de secunde intru in viata lor! Si am sute de oameni care raman o ora cu mine... Iar aici incerc sa construiesc o oaza de energie pozitiva. Am pus muzica in curte, cat mai multa verdeata, un spatiu de sah pentru pensionari, joc foarte mult in amfiteatrul in aer liber, pe care il am deschis si pentru amatori, am un proiect de cinema, music-hall... Ca dotare stam perfect si vom sta si mai bine. Am o scena mobila, se construieste inca o cladire, voi avea o biblioteca de 50.000 de volume, o sala de fitness pentru actori, una de forta si pentru public... Stam bine cu banii pentru ca Primaria vrea sa stam bine. Basescu si Videanu au investit in teatru, spre cinstea lor.
Faptele vorbesc
Un numar de 20 de institutii care ofera spectacole se afla in subordinea Primariei Generale a Municipiului Bucuresti: Centrul cultural ArCub, Filarmonica "George Enescu" (Ateneul Roman), Teatrul Nottara, Circul Globus, Teatrul de Comedie, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Excelsior, Teatrul Ion Creanga (pentru copii si tineret), Teatrul Bulandra (2 sedii), Teatrul Masca, Teatrul Mic, Teatrul National, Teatrul Odeon (2 sedii), Opera Romana, Opera comica pentru copii, Studioul Casandra, Studioul de concerte radio, Teatrul de revista Constantin Tanase, Teatrul Tandarica (2 sedii, dintre care cel din Calea Victoriei se afla in renovare, dupa cel din Piata Lahovari, care acum arata ca-n filme), Teatrul National de Opereta (gazduit de TNB intr-o sala recent reinaugurata, dupa incendiul de acum trei ani, in vreme ce viitorul sediu, cel care va fi definitiv, si anume fosta Sala Omnia a Senatului, se afla in curs de amenajare).
Filarmonica "George Enescu" a fost fondata in anul 1868, cu numele "Societatea Filarmonica Romana", sub conducerea lui Eduard Wachman, si a organizat primul concert in luna decembrie a aceluiasi an. Odata cu inaugurarea Ateneului, la 5 martie 1889, concertele au inceput sa se desfasoare aici. Lui Wachman i-a succedat Dimitrie Dinicu, apoi George Georgescu. In perioada directoratului acestuia, la Bucuresti au cantat sau au dirijat Igor Stravinski, Enrico Mainardi, Maurice Ravel, Richard Strauss, Yehudi Menuhin si Herbert von Karajan! Istoria institutiei se leaga de activitatea Societatii Culturale "Ateneul Roman", care a initiat o lista de subscriptie nationala pentru strangere de fonduri (celebrul "Dati 1 leu pentru Ateneu"). In 1886, arhitectul francez Albert Galeron a elaborat proiectul, avandu-i alaturi pe Grigore Cerchez, Constantin Olanescu, Ion Mincu si Ion Gr. Cantacuzino.
Casa de cultura a studentilor "Grigore Preoteasa", care si-a sarbatorit recent 70 de ani de activitate, are cel putin doua sali de spectacole: cea a Teatrului Podul si sala mare, botezata Underground, care are circa 300 de locuri. In realitate, de-a lungul timpului, s-a jucat si in barul de la etajul intai. Cam tot ceea ce misca in folkul "clasic" si in zona grupurilor umoristice a trecut prin Preoteasa, unde au avut loc spectacole antologice. Din fericire, s-au pastrat destule inregistrari. Asa am putut sa-l vedem, la aniversare, pe Tony Grecu cu barba mare si neagra!
O activitate ambitioasa, chiar daca putin mediatizata, o are Centrul Cultural al Ministerului Administratiei si Internelor, care - intre altele - cultiva o buna relatie cu mediul preuniversitar: deseori, aici au loc spectacole organizate de scoli.
Centrul Cultural European promoveaza forme de arta alternative, neinstitutionalizate, colaborand cu alte centre culturale din strainatate. Centrul ofera spectacole de teatru, dans si muzica, dar organizeaza si conferinte, discutii, dezbateri culturale si festivaluri.
Centrul Cultural "Nicolae Balcescu" functioneaza sub autoritatea Consiliului Local al Sectorului 4. Aici se urmaresc, printre altele: pastrarea si cultivarea specificului zonal sau local; cultivarea valorilor si autenticitatii creatiei populare contemporane si artei interpretative neprofesioniste, in toate genurile - muzica, coregrafie, teatru etc.; dezvoltarea schimburilor culturale pe plan judetean, national si international. Activitatea este sustinuta prin colaborari cu artisti profesionisti (regizori, actori, scenografi s.a.) sau neprofesionisti, cu organizatii, fundatii, institutii culturale, unitati de invatamant, si include o stagiune de teatru pentru copii, una similara pentru adulti, spectacole-lectura, spectacole de divertisment, organizarea de work-shop-uri, ateliere, seminarii, conferinte, sprijinirea companiilor independente de teatru etc.
Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului Bucuresti (ArCuB) a fost infiintat in anul 1996, sub autoritatea Consiliului General al Municipiului Bucuresti. Centrul organizeaza programele culturale ale CGMB, dezvolta legaturi cu alte asociatii culturale, organizeaza expozitii, spectacole, concerte etc. Implicarea ArCuB in realizarea proiectelor culturale este in primul rand de ordin financiar, prin subventia acordata de la bugetul local, oferind si suport logistic. Sala Mare are 830 de locuri, sala de dans - 120, Sala de Consiliu - 50. Unele manifestari au loc si in foaier.
Numarul total de locuri in salile bucurestene care au spectacole frecvente este de aproximativ 5.000, adica un scaun la vreo cinci sute de locuitori. Daca adaugam salile de cinematograf si, pe de alta parte, scadem bebelusii si persoanele netransportabile, raportul tinde spre valoarea de un spectator pentru doua sute de bucuresteni. Cati concetateni merg insa, efectiv, la vreun spectacol, macar din cand in cand (caci exista banuiala ca aceiasi 10-20 de mii umplu salile la toate spectacolele, prin rotatie), asta este de domeniul sondajelor profesioniste.
Ancheta de Tudor Calin Zarojanu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
