- Misca mai repede, curata, pute, spuse orbul, si in aceeasi clipa sari din pat. Mare, carne multa, oase grele, abia rostogolindu-se din asternut. Odata ajuns jos insa, miscandu-se cu o neasteptata "nepotrivita" energie. Mobil, rapid, fara ezitari. Geamatul, scartaitul dusumelei vechi de scandura de brad, usorul zanganit al cercevelei. Odaia orbului era sub o streasina, se pronunta ca un mic pavilion sau, mai degraba, o lucarna foarte mare, gandita ca un poliedru, deformata apoi de trecerea timpului, de fapt, acum, un fel de cusca deasupra micii terase de la mezanin. Orbul se opri in fata unei oglinzi ovale, patate de rugina, fixata intr-o rama de lemn lucrata cu dalta, lat, gros, afumat, atarnata deasupra unei mese inalte si inguste acoperite cu o placa subtire de alabastru ciobita pe margini, crapata parca de un fulger in doua, partile fiind din loc in loc lipite cu miez de paine. Tot ce se vedea in aceasta oglinda parea ca se pierde intr-un tunel. Orbul isi apropie mult fata de oglinda, cristalul chiar se aburi in dreptul gurii omului. Incet, cu nenumarate precautii, ca si cum ar fi avut de ocolit obstacole complicate, dar mereu cu o siguranta deplina, el se intoarse trei pasi mari. Ajunse la fereastra. O deschise, amandoua canaturile odata, smulse cu violenta si in aceeasi clipa oprite lent, lipite de perete. In linistea diminetii, fosnetul plopilor, ciripitul agitat si dezordonat al vrabiilor, aerul fierbinte dar nu inabusitor, mirosurile, miscarea prezenta in tot ce il inconjura, vibratiile sonore il facura pe orb sa se aplece mult in afara peste pervaz. Intinse mana, dar nu reusi sa ajunga la frunza plopului, cu toate ca, iata, crengaraia asta inverzita (ce miros, ce miros) fosnea chiar in urechea lui.
- Iar ai spurcat cearceaful, spuse femeia, lovi-te-ar damblaua, sifiliticule, cu mustele tale cu tot...
- Ha, ha, rase el, ce ti-am spus eu aseara? Ihm?! Voi, nu, ca ploua, ca ninge, ca voi stiti tot. TOT. C-o sa ne prapadim de frig. Murim inghetati, de?! He, he... Ce ti-am spus eu, inj? Astia cand au inverzit, ia spune, ai vazut? L-ai vazut?
- Da-te din fereastra sa-ntind asternutu asta, spuse femeia.
- N-ai vazut, fiindca era intuneric, spuse orbul, fara sa se intoarca, nemiscat in fereastra deschisa, ce sa vezi tu?!
In bezna se intampla minunea si voi nu vedeti in bezna. Eu vad acolo. He, he, eu l-am vazut cum infloreste si-acum il miros. Voi nu stiti nimic. Nimic. Da-mi sa mananc. Fara sa mananc. Fara oua. Mai ai sunca din ce ti-a adus Clea ieri. Pune multa sunca si branza. Sa nu spui ca nu mai este. Si-un pui de mamaliga. Repede. Sa taci. Nu uita ca ratia mea de malai e neatinsa pe luna asta. Si nu te zgarci si tu, acolo, la o lingurita de cafea. Hai...
Se smuci brusc, mereu aceeasi miscare scurta, violenta, singura, saltul din panda, intinse mainile spre femeie, dar ea se feri, ocolind patul se lovi de marginea tabliei si injura cu gura plina, in timp ce potrivea asternutul pe pervaz, intai o patura pe care o batu cu palma, plapuma apoi, cearceaful, perna mare, infoiata, parca umpluta cu aer nu cu fulgi.
- Nu tu, rase orbul prelung si abia auzit, nu tu fugi de mine, eu fug de tine. Fac un dus si cobor la masa. Ai grija. Astazi nu ma duc nicaieri. Va iau pe amandoua, ne asezam pe scaun sub plopu asta si ne bucuram.
Sprijinindu-se cu o mana de tablia patului, isi scoase cu un fel de lene femeiasca pijamaua, un picior, celalalt, o mana intinsa la spate, usor rasucita...
- Trazni-te-ar, spuse in soapta femeia, glasul deodata ragusit, tremurat, iesit mai mult din nari decat din gura, tusi stins, ochii ei nu de desprindeau de pe trupul mare, alb si paros, se indrepta spre el (doi pasi nesiguri).
- Hai, marai orbul, hai, vino si tu... Stai, porunci deodata, pleaca! Gasi fara sa caute pantalonii de doc, ii trase pe picioarele lui de tap urias, nasturii incheiati repede, mainile apropiate tremurande, intra cu umerii intr-un maieu stramt si curat.
In usa se ivi Cristina, usoara ca fumul, ca luna pe apa (cum zicea militianul in uniforma nou-nouta cu pistol si cu un atat de interesant aparat de radio atarnat la gat, frumosul tanar care scria poezii, rime frumoase si cu strofe mici ca niste buzunarase de geaca, si pazea casa acoperita cu iedera din coltul strazii, si cu care ea avea de gand sa incalece pe matura si sa dea o fuga pana pe Coasta de Azur; acolo, el va trebui din nefericire sa se descurce singur, intrucat ea este asteptata de un producator de filme, putred de bogat, celebru si nici macar foarte batran). Nu se auzea nici respiratia fetei, dar orbul, din celalalt colt al odaii, spuse:
- Vino langa mine, Cristina.
Fata se apropie. Se misca intr-adevar, fara sa se auda, avea o inaintare, impetuoasa, nu se ferea, nu se strecura, nu luneca; inlatura ca un zid aerul din fata ei, cu toate acestea, nu avea greutate, era umbra mereu schimbatoare, nu avea volum.
- Vino mai aproape, spuse orbul.
Fata facu inca un pas. Era langa el, la o palma, dar nu-l atinse. Femeia termina de asezat asternutul in fereastra, ramase o clipa cu ochii afara, mai batu de doua ori cu degetele mult rasfirate perna de deasupra. Iesi din odaie. Nemiscati, unul langa altul, fata si orbul.
- Cristina, Cristina, spuse el, si intinse mana, toata faptura lui mare nemiscata, palma mangaind crestetul fetei.
- O sa stam sub plop, spuse fata. O sa-l ascultam. Vrei sa-l auzi, nu?!... Sa-l auzi, da?...
- Du-te, spuse el stins. Du-te. Vin si eu... Fata porni spre casa... Dupa ce mananc, spuse orbul, in spatele ei, glasul lui puternic acum, profund, vibrant. Si un nechezat, cum se aude cateodata in linistea noptii, pe luna plina, din grajdul cailor. Sigur, sigur ca da, dupa ce mancam...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
