Poet, cîntăreţ, ziarist, Ion Zubaşcu s-a născutîn 18 iunie 1948, în localitatea Dragomireşti, Maramureş. 15 aniprofesor de literatură în Maramureş. Din 1983, se mută în Bucureşticu familia. În prezent, lucrează la revista literară ViaţaRomânească, după 25 de ani de presă de informaţie, laprincipalele publicaţii ale ţării. A publicat volumele de versuriGesturi şi personaje, Albatros, 1982,Copilării(antologie de scriere creatoare),Litera, 1982, Omul de Cuvânt, CarteaRomânească, 1991, Întoarcerea la Dumnezeu,Panteon, 1995, Omul disponibil(I), Axa, 1999,Omul disponibil(II), Brumar, 2009, Moarte deom. O poveste de viaţă, Limes, 2010. Publică înmajoritatea revistelor prestigioase de literatură din România. Arenumeroase premii pentru poezie, muzică şi jurnalism.
Destinul ca instrument decunoaştere
- Aţi trăit un miracol alpoeziei, în timp scurt, două volume remarcabile... Ce rol areviaţa, care e rolul literaturii în a o surprinde? Cu cepreţ?
- Am publicat anul trecut volumulde versuri Omul disponbil (II), laEditura Brumar, iar anul acesta, Moarte de om. O poveste deviaţă, la Editura Limes. Vă mulţumesc c-aţi fost la lasareacărţii, la Sala Oglinzilor, USR, în 2 martie 2010. Toate cărţilemele de până acum au fost scrise pe o baricadă, când eram înprimejdie de moarte, de pulverizare identitară, morală, spirituală.Pentru mine destinul personal, propria mea viaţă au fost continuuinstrumente de cunoaştere şi pretexe de documentare pentru drumulpe care aveam să-l străbat înainte. Tot astfel, şi cartea aceastadin urmă e scrisă pe baricada pe care sunt acum cu destinul, după orisipire prea mare în presa de cotidian, cum am spus. E prima meacarte publicată la timp, în care încerc să mă debarasez de oriceideologie literară, să acopăr cu trupul fiecare cuvânt, după olungă perioadă a poeziei moderne în care poetul era cu viaţa larăsărit şi cu cuvintele la apus (sau invers), iar limbajul sevorbea mai mult pe sine, decât îl vorbea pe autor în toatădeplinătatea sa umană, ori pe ceilalţi. Nu ştiu dacă e poezie ce-aieşit, ştiu doar că liricitatea pură e înlocuită în cartea mea cu oepicitate şi un dramatism care îşi caută un auditoriu, în tentativade a reautentifica relaţia poeziei cu umanul şi comunitatea, aşacum a fost arta întotdeauna, până la ruptura modernă, când textul alăcomit să înlocuiască lumea, izolându-l pe creator, de draguloriginalităţii absolute, scoţându-l undeva în preajma pulverizăriişi neantului. Ce pot să spun e că am scris o carte cinstită şiautentică, dar să nu mă întrebaţi cu ce preţ. Preţul fiecăruicuvânt scris îl ştim doar fiecare dintre noi. Şi fiecare îşi areabsolutul şi dreptatea sa. Ca în tragediile antice, nu-iaşa?
Un douămiistîntârziat?
-Cum vă simţiţi printrepoeţii generaţiei dvs.?
- Am impresia că un procentconsistent din talentele generaţiei '80, din care fac parte formal,s-a irosit într-o direcţie care nu va mai deschide nici o uşă înviitor, că suntem efectiv o generaţie în bună parte irosită peiluzia teoretică a textului în sine, pentru sine, care poateînlocui lumea şi se poate substitui realităţii istorice obiective,având o tranzitivitate cu totul restrânsă, doar spre un mic grup despecialişti în arbitrarietate - e vorba de criticii şiteoreticienii literari. Nu mi-am găsit locul cuvenit în sânulgeneraţiei mele, pentru că am scris întotdeauna cu faţa la oameniireali ai lumii, în "cuvintele tribului", atât de dispreţuite deMallarme şi de toţi străluciţii teoreticieni ai poeziei pure,pentru care "poetul începe unde sfârşeşte omul", cum scria Ortega yGasset în stupefianta sa pledoarie "Dezumanizare". Or, pentru mine,poezia a început întotdeauna acolo unde a început omul şi va sfârşiodată cu nesfârşirea lui. Este motivul pentru care, deşi am scrisîn spiritul şi în ritmul generaţiei, nici n-am reuşit să-mi publiccărţile la timp, din pricina biografiei mele foarte contorsionate,de om singuratic care a ieşit mereu în larg doar cu tavanul în cap,dar nici nu m-a stresat foarte tare nepublicarea lor, pentru căoricum nu-mi puteam citi poemele, foarte elaborate, la concurenţăcu ceilalţi, decât unui public restrâns, pe la locurile şifestivalurile unde se aduna generaţia '80, în afirmare. Or eucântam de foarte tânăr muzică folk şi aveam un public de succes şisăli pline în toate oraşele ţării, inclusiv în săli polivalente şipe stadioane, pe unde am umblat cu Cenaclul Flacăra, înprimii lui ani curaţi de activitate, până în 1982, când m-am retrasireversibil şi m-am despărţit public de Adrian Păunescu.
Am debutat editorial în 1982, cuvolumul Gesturi şi personaje, dar n-am mai pututpublica nici un volum după aceea, până după 1990, neavând pe nimeniîn spate, cum se întâmpla cu majoritatea actualilor lideri aigeneraţiei '80, principala mea grijă fiind supravieţuirea biologicăa numeroasei mele familii (am patru copii), în condiţiile sărăcieicumplite pe care am traversat-o, mai ales după mutarea înBucureşti, în 1983, fără buletin de Capitală, fără slujbă şi casă,în cei mai duri ani ai dictaturii comuniste. Dar în literatură nute întreabă nimeni dacă ai ce mânca, dacă ai unde dormi, dacă ai cuce-ţi îmbrăca şi hrăni copiii, toată lumea te judecă doar dupătextele tale, dacă sunt suficient de rafinate din punctul de vedereal textualismului (pe atunci în vogă), să poţi ţine pasul cucompeţiţia colegilor de generaţie, majoritatea cu un destin oarecumnormal în comparaţie cu al meu. Or textele mele trebuiau să fiealtceva decât viaţa mea reală ca să fie băgate în seamă de critici,eram cu cuvintele într-o parte şi cu viaţa exact în extremacealaltă, cuvintele îmi străluceau într-o sintaxălivresc-spirtualizată, or eu orbecăiam, în realitate, cu familiamea prin subsolurile fetide ale comunismului, la apogeul dictaturiiceauşiste. Iar în ordine strict literară, am scris de la începutpoezie epică şi dramatică, nu lirica limbajului autoreferenţial, aperfecţionării cuvântului ca unealtă care se cultivă doar pe sine,fără tranzitivitate spre persoana umană vie şi nevoile ei reale,inclusiv de exprimare şi comunicare. Dacă ar fi să acceptămdistincţia pe care a făcut-o Gheorghe Crăciun, în impresionantulsău studiu Aisbergul poeziei moderne, creaţia meapoetică a mizat de la început pe tranzitivitate, nu pereflexivitate, cum s-a întâmplat cu majoritatea colegiloroptzecişti de generaţie.
Paradoxal, mă simt contemporanabia cu cărţile de poezie ale tinerilor afirmaţi după 2000, alecăror cenacluri le-am frecventat cu intermitenţe, dar a cărorpoezie o cunosc foarte bine, în toată fertila ei deschidere spredimensiunea epică şi dramatică. Poate sunt mai degrabă un douămiistîntârziat, cine ştie? Dar cine mai ştie azi cărei generaţii i-auaparţinut Homer, Dante sau Tolstoi? Măcar dacă s-ar reţine secoleleîn care au trăit şi creat! În istoria mare contează rezistenţa întimp a operelor şi, doar în această măsură, fiinţa fragilă şitrecătoare a creatorului lor.
Întoarcerea la omul tragediilorgreceşti
-Ce familie literarăvă este aproape?
- Volumul meu de debut,Gesturi şi personaje, se deschide cu oInvocaţie: "divină frumuseţe/ dumnezeiască muză/ femeieideală/ zămisleşte-mi un copil normal// eliberează, doamne, toţioamenii din mine". Alt volum de versuri al meu, la care voilucra toată viaţa, publicând versiuni progresiv îmbogăţite, senumeşte Omul disponibil (a apărut până acum o primăversiune în 1999, a doua versiune în 2009 şi pregătesc a treiaversiune, mult sporită). Aşa stând lucrurile, cu toată fiinţa şicreaţia mea orientate spre faţa şi inima omului, cred că fac parte(păstrând, desigur, proporţiile) din paradigma Whitman, Pessoa,Musil, ca structură tipologică, dar visul meu de o viaţă a fost sădau o mare construcţie epică, de genul celor antice şi medievalesau măcar o construcţie similară tragediilor greceşti. Îi recitescdin când în când pe Eschil, Sofocle şi Euripide - zilele acestea,de exemplu - şi mă simt mai acasă între acele personaje atât de viişi umane, fiecare cu absolutul lui, decât în textele generaţiei'80. Suntem o literatură foarte tânără, care s-a format prinimitarea unor realităţi literare străine, începând de la Romantismîncoace, abia acum s-au creat acumulări istorice care favorizeazăpremisele unei dezvoltări fireşti, pe teren şi rădăcini proprii.Iar dacă ar fi să avem şi noi o Renaştere, aşa cum literaturanoastră n-a avut, în sensul istoric al cuvântului (cum n-a avutnici Clasicism, de altfel), tot de la recitirea tragediilorgreceşti şi de la omul lor abisal ar trebui să pornim, aşa cum afăcut şi marea Renaştere europeană, la vremea ei. "A suferi sprea cunoaşte", spune un personaj dintr-o tragedie a lui Eschil.S-a schimbat ceva important în structura esenţială a omului şi înistoria umanităţii de la această propoziţie fundamentală, rostităde o conştiinţă umană acum mai bine de 2.500 de ani?
Odată cu maturizarea textuală ageneraţiei '80, nu cred că mai avem ce imita din lume, am imitatpână acum tot ce se putea imita şi ne-am sincronizat nu doar culatinitatea culturală a Europei, ci şi cu spiritual anglo-saxon alAmericii. Abia acum, literatura română a ajuns la vârsta când poateevolua pe cont propriu, urmându-şi propriile vârste istoricenaturale şi pulsiunile de creştere vitală ale propriilor rădăcini.Cum avem o geografie a noastră, tot astfel avem o istorie proprie,avem o specificitate etnică inconfundabilă şi sub presiuneaaccelerată a uniformizării globale, spiritul sănătos al literaturiinoastre va reacţiona, sunt absolut sigur, afirmându-şi propriaindividualiate şi unicitate în lume. Şi acum chiar poate facesaltul acesta decisiv, nu mai sunem la începutul veacului alXIX-lea, când abia ne-am desprins de alfabetul slavon, ci după douăsecole de asimilări şi evoluţii în salturi miraculoase, care ne-aufăcut competitivi cu oricare literatură matură a lumii. Am toateargumentele în aces sens, dar nu e locul să le dezvolt aici, maimult.
Crime în masă, mântuite princatharsis poetic
-Curajul poeziei...Până unde merge acesta în cărţi?
- Dacă poetul e de valoare,curajul lui merge până la capăt. În cartea mea, Moarte de om.O poveste de viaţă, am spus exact ce am crezut de cuviinţă,cu toată fiinţa mea profundă, revoltată în faţa primejdiei demoarte, fără să mă mai intereseze ce va zice critica. Sigur că şicritica literară e foarte importantă, ca şi toate teoriileestetice, dar ele nu mă pot salva de la moarte. Or pe mine aceastăcarte, scriind-o, m-a salvat de la declinul spiritual, într-osituaţie limită a destinului, când puteam să mă prăbuşesc fărăscăpare.
Am vorbit nu demult cu MariusOprea, rugându-l să mă ajute să descopăr unde a fost îngropat deSecuritate trupul tatălui meu, după ce l-au ucis în torturi, în1950, la Sighet. Pentru că nici după 60 de ani de la această crimăîmpotriva umanităţii, care nu se prescrie niciodată, n-am reuşit săaflu unde au ascuns trupul tatălui meu, să-i pot pune o crucecreştinească la cap şi să-i aprind o lumânare. E dreptul meuelementar de fiu al tatălui meu şi de om, în cele din urmă, nu? ŞiMarius Oprea mi-a spus că mai sunt zece mii de cazuri similare, întoată ţara, de oameni ucişi de Securitate fără procese şi îngropaţinoaptea, pe ascuns, în locuri care n-au fost descoperite pânăacum!
Dar peste straturile acestor crimeascunse, se adaugă într-o stranie geologie straturile crimelor lavedere, în închisori, lagăre, arestări abuzive şi deportăriinumane, apoi stratul celor peste 1.100 de crime neelucidate şinepedepsite de lege din timpul revoluţiei şi al mineriadelor, doarîntr-o jumătate de veac de istorie sunt mii de fii şi fiice care nuştiu nici azi cine le-a ucis părinţii şi unde sunt îngropatetrupurile lor. În raport cu aceste crime în masă şi cu marileatrocităţi ale comunismului şi Securităţii, comise asupra poporuluiromân, asupra a milioane de oameni şi familii, unde se situeazăscrisul estet al generaţiei mele? Să nu aibă optzecismul, caideologie literară, nici o legătură cu această istorie, doar pentrucă reţeta de succes a poeziei moderne şi postmoderne prescrie doarrafinamente textuale, suprarealisme şi neoexpresionisme evazive?Creatorul de poezie n-are absolut nici o responsabilitate faţă deistoria tragică a poporului său, din care face parte, ci doar faţăde propria lui "fantezie dictatorială" şi de originalitate cupreţul sacrificării acestor crude adevăruri istorice, despre carenu vorbesc poemele noastre? De ce să nu fie prezente în poemelenoastre aceste adevăruri, despre care se străduie din răsputeri sădea seamă Fundaţia Academia Sighet şiMemorialul Sighet, Institutul de Investigare aCrimelor Comunismului din România,CNSAS-ulşi, de câtva timp, Centrul de Investigare a CrimelorComunismului, condus de Marius Oprea, cu toţi istoricii lortineri şi curajoşi, neînspăimântaţi încă de ameninţări şi pedepse,cât au putut fiecare dintre aceste instituţii, lucrând parcăîmpotriva voinţei politice generale, cu totul anihilante? Doarpentru că fac parte din realitatea pe care am trăit-o cu toţii şi ocunoaştem atât de bine din propriile noastre familii? Iar noi, capoeţi, trebuie să trăim din punct de vedere literar într-osuprarealitate pură, care n-are nici o legătură cu destinul nostruistoric, obiectiv, real? Aceasta să fie cu adevărat rezistenţa princultură?
Nu mă mai interesează ce vor ziceliteraţii de acum înainte, ci vreau să fac în literatură doar ceeace-mi dictează propria conştiinţă de om şi artist, m-am prefăcutdestul pe vremea comunismului, cât să mă mai prefac? Suntem unpopor tragic în istorie, vreau să scriu poemele tragice prin caresă răscumpăr în ordine poetică atâtea suferinţe îndurate de poporulacesta, ca să nu creadă urmaşii că milioanele de oameni cu destinesacrificate au suferit degeaba, iar noi ca poeţi am făcut degeabaumbră pământului.
Dar ca să faci aceste lucruri îţitrebuie curaj, eu mi l-am făcut scriind cartea Moarte de om.O poveste de viaţă. Am încercat să-mi înţeleg propria viaţăşi moarte scriind despre ea, acum e timpul să scriu şi desprevieţile şi morţile tuturor celorlalţi, dinaintea şi din preajmamea, mai curajoşi, mai buni, mai conştienţi şi responsabili înistorie, cu mai mult spirit de sacrificiu decât mine. Acesta esensul în care cred că evoluează tot ce are mai bun poezia română,în clipa de faţă: răscumpărarea morţii violente şi nedrepte prinrostirea adevărului întreg, regenerarea morală şi spirituală princatharsis măcar literar. Poporul român nu-şi va găsi linişte şiaşezare temeinică în viitor până nu vor fi îndreptate toatefalsităţile istorice şi mărturisite, măcar în forma lortransfigurată de poezia tragică, toate vărsările nedrepte de sângenevinovat, care au înlăcrimat destinele a milioane de părinţi şi defii în istoria noastră recentă.
În imagini: 1. Ion Zubaşcu înrecital la Muzeul Literaturii Române, decembrie 2009; 2-3. LaDragomireşti,Maramureş, în august 2010
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
