Psihologii recomandă ca, după o anumită vârstă, să îţi scriiamintirile. Face bine în primul rând memoriei, spun ei, ajutând-osă rămână în funcţiune, şi în al doilea rând tonusului tău. Poatecă am ajuns, poate că nu am ajuns la acea vârstă la care trebuie sămă apuc să îmi ţin mintea în funcţiune, cotrobăind în străfundurileei după întâmplările vieţii, dar ceva, ceva mă obligă din când încând să mă întorc în vremuri mai de demult - dispariţia, în ultimavreme, a mai multor prieteni. Abia când realizezi că niciodată nu-ivei mai putea vedea, că nu vei mai putea niciodată schimba o vorbăcu el, te agăţi cu disperare de amintirea omului care a fost. Şiîncerci, din răsputeri, să îţi rememorezi fapte, de obicei mărunteşi fulgurante, care să-l ţină în viaţă pentru tine. Memoria e şi eaun refuz al morţii.
În toamna anului 1970 începeam aventura studenţiei mele destulde speriat. Intrasem la "filo" şi nu îmi era foarte clar ce aveamsă fac cu acest fapt. Pe vremea aceea, dădeau la filologie treifeluri de adolescenţi: cei ce se visau scriitori, cei (cele, maibine zis) care ştiau că vor deveni profesori fără ca neapărat să-şidorească asta din tot sufletul, şi cei care rataseră pe la altefacultăţi vocaţionale (teatru, mai ales) asumându-şi studenţia ca oboemă artistică. Scriitor mi-era teamă să mă visez, de profesorataveam oroare (un bărbat profesor - mai ales de umanioare - erasinonim ratatului), iar cu teatrul nu cochetasem nici la serbărileşcolare. Lăsam poate vremea să decidă şi mă prezentam conştiinciosla toate cursurile şi seminariile, ocupându-mi restul zilei cubiblioteca facultăţii sau cu cea universitară. Faptul că erambucureştean apăsa şi mai mult asupra mea. Căminiştii formaseră dejagrupuri, veneau, plecau şi chiuleau împreună, se tatonaseră şi seclarificaseră în nopţile albe petrecute în vreo cameră, în timp ceeu abia dacă schimbam două vorbe, în pauză, cu vreunul din colegi,la o ţigară Snagov sau Carpaţi. Faţa ascunsă a studenţiei la filomi-era interzisă deşi, din când în când, auzeam de grupaje aleunuia sau altuia publicate în nu ştiu ce revistă, şi chiar deplachete sau prezenţe în antologii colective de debut, ceea ce măfăcea să bănuiesc că dincolo de amfiteatre, săli de seminar, secroiau lumi viitoare din cuvinte şi visuri. Primul care a coagulataceastă lume a fost Artur Ion Bădiţa, un oltean din Polovragi, cearăta şi se purta ca un poet. Scria versuri şi spera să facă regie,astfel încât gesturile lui erau cele actorului mânuit de regizorulce se visa; largi şi studiate, iar vocea lui nu spunea, ci declama.Altfel, de-o candoare şi de-un romantism înduioşătoare! Ei bine,Artur mi-a vorbit despre nopţile poetice din cămin, desprecenaclurile lor de cameră şi cred că tot atunci am auzit de grupuldeştept şi intransigent al unora mai mari. Reţin că primul nume ces-a insinuat în discuţiile noastre purtate fie în pauzele debibliotecă, fie în holul mare al facultăţii lângă statuia luiDensuşianu, şi, probabil pe aleile Cişmigiului, a fost cel al luiIova. Iova părea sperietoarea tuturor celor ce citeau sauîndrăzneau să deschidă gura prin astfel de întruniri. Apoi, denumele lui s-au legat celelalte: Gicu (Ene), George sau Ţapu(Crăciun), Mircea (Nedelciu). Cu toţii căminişti, ultimii trei şiîn acelaşi an. Suficiente date pentru a avea şi a face un frontcomun. Filologia avea pe vremea aceea şi un grup să zic aşa oficialde scriitori: adică debutaseră şi unii publicau constant mai alesîn Amfiteatru, revista studenţească a acelor ani, în jurul căreiagravitaseră sau mai erau redactori un M.N. Rusu, Coman Şova, AnaBlandiana, Constanţa Buzea (până la a trece la România literară),din câte îmi mai aduc aminte. Publicau ca fiind de-ai casei DanVerona, Dumitru Radu Popa, Paul Drogeanu, Doina Uricariu, AuraMatei Săvulescu, toţi studenţi la filo în diverşi ani de studiu. Cutoţii erau instalaţi într-o literatură gata făcută, fie că eravorba de poezia imnică a lui Verona, fie de proza cu tentă oniricăşi parabolică. Se cultiva până la saţietate metafora, rostirea, iaratitudinea era cea a poetului inspirat. Aveam să le aud în deserânduri la cenaclul Junimea din momentul în care un coleg mai mare,Lucian Strochi, care, nu ştiu prin ce împrejurări, probabil încăutare de ucenici de-ai domniei sale, începuse să mă inţieze întainele lumii literare filologice în care, după câte aveam să aflu,se duceau lupte crâncene în Junimea şi în cenaclurile din cămin. Nuerau numai onirici şi imnici, erau şi blagieni, şi barbişti (caAndrei Roman), şi nichitastănescieni, şi esenieni (pe linia luiDinescu care făcea vogă şi ravagii în rândul adolescenţilorliceelor din Câmpia Bărăganului), şi romantici mult întârziaţi.Procesul de coagulare a unei noi direcţii a început prin a-idescuraja pe toţi aceştia în cenaclul Junimea. Deseori, nu eraudiscuţii, erau execuţii literare, în numele clar al principiului căa scrie aşa este o fundătură şi că o astfel de literatură este unaoficială, care slujeşte la fel de bine indicaţiilor de partid ca şiproletcultismul pe vremuri. Iova, Crăciun, Nedelciu, Ene (chiardacă el era mai rezervat în atitudine, nu era cu nimic mai prejosla judecăţi inflexibile faţă de ceea ce se citea) erau necruţătoricu această literatură oficială: adică încurajată, publicată şi nude puţine ori lăudată prin revistele literare. În poezie, un reperîmbrăţişat cu multă fervoare de Crăciun şi Ene era Bacovia, darBacovia din Stanţele burgheze, nu cel din Plumb.De-literaturizarea literaturii până la a o aduce la act lingvistic,abolirea genurilor şi speciilor literare spre a scăpa de controlulasupra semnificaţiilor (de aici, propunerea unui singur "gen" -textul!) şi nesupunerea la controlul social al scrisului au fostprincipalele principii de pe care s-au purtat bătăliile. Estedificil să stabileşti "proprietarul" ideilor pentru că ele s-aucristalizat, în opinia mea, pas cu pas în lungile şedinţe aleJunimii, în tatonări, aproximări, înaintări şi dări înapoi spre a olua de la capăt în rama istorico-literară pe care o aşezaprofesorul Crohmălniceanu, sau sub tirul întrebărilor sale aparentsimple, dar care obligau la un răspuns mai clar, mai nuanţat.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat alFacultăţii de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureatal Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de prozăi-au fost premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti,Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLERpentru jurnalism cultural. Este prezent de la primul număr,săptămânal, cu rubrica "Reportaj", în Ziarul de Duminică. Estepreşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor dinBucureşti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
