E uşor să dai vina pe presă care, păcătoasa de ea, este mereu în căutare de senzaţional şi scandal, şi de aceea denaturează, exagerează şi scoate faptele şi vorbele din contextul lor paşnic şi cumsecade. În schimb, militarii cei imparţiali niciodată nu recunosc că ţânţarul devine armăsar tocmai ca urmare a propriilor declaraţii confuze, contradictorii, vagi, igienizate până la sterilitate.
După nu foarte multă vreme, la doar 15 km de tabăra noastră, lângă oraşul Tepelene, s-a produs o explozie la un depozit de muniţie al armatei albaneze datorită proastei mânuiri şi stivuiri. Corespondentul local al Reuters - un albanez, cam foarte simplu şi la vorbă şi la port - şi-a imaginat el că musai trebuie să fie victime printre militarii români dat fiind că tot se aflau în apropiere şi a dat ştirea ca atare. Urmarea a fost că la ministerul apărării Bucureşti aproape că s-a decretat starea de urgenţă ("Doar a spus Reuters că sunt victime, nu?"), redacţiile au înroşit firul telefonic cu central de transmisiuni din Gjirokaster, iar eu a trebuit să repet în neştire că sanitara şi autospeciala noastră de protecţie civilă ajunseseră la locul accidentului abia la două ore după explozie. Nu pot descrie combinaţia mirosurilor dulceag-înţepătoare de carne arsă, fier încins şi pulbere neagră, dar nici covorul de focoase, obuze de 122 şi proiectile de 14,5, explodate sau nu, pe care le-am fotografiat conştiincios şi inconştient de imprudent (la fel ca şi incidentul din Sarande), dar filmele s-au pierdut pe undeva, în drum spre ţară.
Abia după mai mult de o luna aveam să-mi dau seama că fiecare centru de influenţă din structura Ministerului Apărării (intelligence-ul, contraspionajul, şeful SMG, şefii mai mici din SMG, presa militară etc) avea pe cineva în cadrul ROMDET care le trimitea (oare pe ce canale?) propria variantă asupra evenimentelor, aşa încât în situaţiile de criză, fiecare şef se bătea în piept cu adevărul lui. Şi totuşi, nu toate întâmplările mai fierbinţi au ajuns acasă. Doar unii şefi au ştiut de TAB-ul căzut într-o râpă adâncă (nu era de mirare pe drumurile imposibile din munţii Albaniei) care putea să ducă la sfârşitul întregului echipaj. Tot aşa nicăieri nu s-au spus amănuntele (doar poveşti şoptite) incidentului din 18 iunie 1997, în care unul din grupurile de observatori OSCE trimişi la alegerile generale din 29 iunie au cerut într-o seară, prin staţie, intervenţia urgentă a ROMDET deoarece ar fi fost ameninţaţi de localnicii din Gjirokaster. După ce au fost aduşi cu TAB-urile în tabără, a fost evident că cel puţin translatoarea lor albaneză şi şeful elveţian erau… beţi turtă, restul doar supraexcitaţi, ceea ce a provocat furia, zic eu îndreptăţită, a lui Ioan Sorin.
S-a întâmplat că tot în aceaşi seară un convoi cu ajutoare umanitare escortat de ai noştri să fie atacat de localnici, la Permet, nemulţumiţi de împărţeală. Albanezii având şi arme, evident că au tras cu ele. Nu neapărat să se împuşte între ei, dar ai noştri au cerut întăriri, pentru că situaţia putea degenera. Lucrurile s-au liniştit până la urmă fără violenţe, dar pentru mine, ca ofiţer de presă, balamucul a început a doua zi. Compilând după ureche diferitele informaţii primite din tabăra ROMDET din Gjirokaster, atotştiutoarea celulă de criză din Statul Major General (cel mai probabil ofiţerul de relaţii publice "după ureche" colonelul Ştefan Crăciun) a dat în acea noapte presei un comunicat în care apăreau cuvintele "ostateci" (adică ai noştri) şi "schimb de focuri" (adică lupte) care, din fericire, nu avuseseră corespondent în realitate. Dar cum să-i conving pe toţi ce-i din presa de la Bucureşti care sunau în disperare, că nu sunt nici victime şi nici răniţi printre militarii români, dacă "s-a tras" şi "s-au luat ostateci"? Când la întoarcerea acasă am spus jurnaliştilor că ne-am întors cu muniţia intact, nimeni nu a mai făcut legătura cu incidentele cu "schimburi de focuri". Ceea ce nu înseamnă că asupra militarilor români aflaţi în patrule sau escorte s-a tras în mai multe rânduri, tot aşa cum la Tirana se produceau explozii, iar atacurile asupra militarilor italieni erau frecvente. Au fost şi intoxicări în presa albaneză cum că unul dintre militarii români ar fi fost bolnav de SIDA, iar de la Bucureşti am primit chiar înaintea alegerilor un telefon de la Florel Manu, ziarist de bun simţ de la Pro FM, care-mi cerea să-i confirm sau nu zvonul puţin credibil care circula prin Camera Deputaţilor, cum că teorişti albanezi ar fi săpat un tunel pe sub gardul taberei din Gjirokaster şi ar fi furat muniţie şi armament uşor.
De o mediatizare triumfalistă în presa bucureşteană s-a bucurat expediţia, ce-i drept îndrăzneaţă, a unei patrule de cercetaşi români care au recuperat pe 1 iulie 1997, înşelând clanurile mafiote din Sarande, două ziariste canadiene ce fuseseră molestate chiar în ziua alegerilor generale albaneze din 29 iunie. Sechestrate într-un hotel, dar având telefon mobil la ele au prins-o la telefon pe ambasadoarea Canadei la Budapesta, care la rândul ei a intrat în legătură direct cu centrul nostru de transmisiuni din Gjirokaster, după care băieţii s-au descurcat cu mult curaj, ştiută fiind violenţa bandelor din Sarande şi antipaţia lor faţă de FMP.
De altfel observatorii OSCE nu au fost deloc simpatizaţi de militarii din FMP, cei care aveau misiunea de a le asigura protecţia. Noi românii, am fost mai deschişi şi primitori, poate fiind mai flataţi de prezenţa atâtor occidentali în tabăra noastră, dar militarii italieni aveau o altă atitudine: "Iau câte 150 de dolari pe zi, mai mult decât mine şi decât tine, îmi spunea un locotenent colonel din comanda brigăzii italiene de la Vlora, şi vin aici să facă turism. I-au cerut unui soldat de-al meu să le aducă două beri la masă. L-am oprit şi le-am spus că noi suntem o ţară democratică în care şi generalul şi soldatul îşi duc singuri tava cu mâncare. Ne străduim să luăm toate măsurile de protecţie a lor, deoarece dacă se întâmplă ceva cu un reprezentant OSCE ajungem pe prima pagină a ziarelor, de parcă-ar fi fost o catastrofă nucleară". Astfel de confesiuni culese acum din agenda mea de atunci nu le puteam publica în acele vremuri, în care alergam doar după vorbe elogioase la adresa militarilor români. Tot aşa nu puteam reda în presă ultima secvenţă a vrajnicilor peace-keeper-i români veniţi să facă pace în Albania pentru a fi primiţi în NATO, constând în penibilul spectacol al şirului lung de tehnică militară căzută în pană (un tub de cauciuc îmbătrânit, un şurub ruginit, o tablă căzută, un motor vechi înecat) pe drumul de întoarcere de la Gjirokaster la Durres.
Privind în urmă, nu cred că greşesc prea tare dacă spun că nici o misiune internaţională a militarilor români nu a fost povestită în amănunt, la nivelul incidentului cotidian relatat pe un ton spectaculos de presa bucureşteană, aşa cum s-a întâmplat pe timpul celor două luni şi jumătate cât au fost ai noştri în operaţiunea Alba. Dacă ar fi să păstrăm proporţiile, pentru mult mai numeroasele, gravele şi mai tragicele evenimente, care s-au întâmplat în Afganistan şi Irak, ar fi rezultat nişte reportaje de dimensiunea unor romane fluviu din secolul XIX.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
