Expresia "jurnalist în bocanci" este evident doar o figură de stil pentru a capta atenţia cititorului, deoarece nici eu şi nici colegii mei din presa militară în vremurile postdecembriste nu ne-am făcut meseria în bocanci şi "încheiaţi la copcă", aşa cum era o vorbă pe vremea lui Ceauşescu.
Dimpotrivă, aş spune că dintre toţi militarii, (exceptându-i desigur pe cei din serviciile de informaţii şi contrainformaţii ale armatei) jurnaliştii au fost singurii acceptaţi şi încurajaţi a purta "la servici" haine civile, fie şi numai pentru faptul că nu dă bine să te aşezi în genunchi în uniformă pentru a face o poză sau a filma un cadru. Pe fond însă, de-a lungul celor şase ani cât am lucrat ca redactor în redacţiile de televiziune Pro Patria (patru ani), a săptămânalului Observatorul militar (un an) şi la Studioul Cinematografic al Armatei (tot un an), eu cel puţin i-am avut ca reper profesional pe colegii din presa civilă acreditaţi la MApN, alături de care mă aflam la mai toate evenimentele militare. Cu toate acestea, am fost permanent conştient de paradoxul unei situaţii fără ieşire: dacă ziceam ceva de bine despre armată (şi cam numai asta făceam) chiar îndreptăţit, publicul putea percepe materialul respectiv drept propagandă, el fiind redactat de jurnalişti militari supuşi ordinelor şi ierarhiei; dacă ziceam ceva de rău (uneori se mai întâmpla şi câte o critică, mai timidă, ce-i drept), atunci iarăşi lucrurile puteau fi interpretate a fi mult mai grave în realitate, deoarece se presupunea că nu puteam spune adevărul în întregime (ceea ce iarăşi era, de obicei, adevărat). Una peste alta cred că noi, jurnaliştii militari, eram la fel supuşi presiunii vremurilor şi şefilor, cu toate orgoliile şi toanele lor, la fel cum erau şi cei civili, care trebuiau să se supună intereselor şi jocurilor (poate mai puţin vizibile) ale patronilor şi tiraniei ratingului şi a tirajelor.
Exceptând autocenzura ce funcţiona ireproşabil în subconştientul fiecăruia, nu am simţit puterea coercitivă a unei cenzuri oficiale pe tot timpul cât am lucrat între 1995 şi 2001 în presa militară. În schimb, am driblat cât am putut, la fel ca toţi ceilalţi, subiectele impuse de sus. În Pro Patria acestea erau: primirile de delegaţii străine la ministrul apărării la care nu am ştiut niciodată ce s-a discutat cu adevărat şi ce semnificaţie aveau acestea în afară de rezonanţa numelor în cauză; depunerile de coroane de flori la Monumentul Eroului Necunoscut din Parcul Carol sau alte activităţi similare unde trebuia înşirată litania indigestă a numelui şi funcţiei fiecărui lider politic participant, ceea ce presupunea, indiferent de cadenţa verbală a redactorului în cauză, mai multe minute decât disponibilul de imagini filmate; simpozioane omagiale, şedinţe festive, întâlniri sau vizite de lucru la care ilustraţia filmată nu putea arăta altceva decât oameni (importanţi desigur) vorbind în jurul unei mese, iar tema dezbaterilor nu putea fi lămurită în timpul alocat unui simplu reportaj; primirile/ plecările oficialilor MApN la aeroport, când aceştia anunţau prin Direcţia de Relaţii Publice a MApN sau prin biroul lor de presă că la plecare/ sosire au ceva important de spus, şi care în fond se dovedea că nu aducea nimic nou. Însă trebuia dat pe post. La ziar, în Observatorul militar, sarcinile acestea se rezolvau mult mai uşor, pentru că hârtia suportă orice, iar comunicatele de presă pot fi rapid transformate în articole de presă; în Pro Patria trebuiau însă imagini, iar acestea fie erau extrem de banale şi anoste, fie conţineau bâlbe ale preopinenţilor, iar difuzarea lor ar fi însemnat un deserviciu adus până la urmă armatei.
Colonelul Valeriu Pricină, redactorul-şef şi, în ultimă instanţă, tatăl emisiunii Pro Patria (la fel cum colonelul Gheorghe Văduva, autor de interminabile editoriale a fost redactorul şef şi părintele Observatorului militar renăscut după 1990), avea o vorbă: Cine trage cu puşca? în răstimpul celor aproape 60 de minute cât avea emisiunea. Se referea la reportaje sau orice alt material de televiziune în care să se vadă militari, de preferinţă ai noştri şi nu străini, aflaţi în acţiune la instrucţie, la exerciţii sau aplicaţii în teren, cu vorbe mai puţine şi imagini mai multe. Această cerinţă era foarte greu de îndeplinit în perioada 1996-1999, pentru că, datorită recesiunii economice interne, fondurile alocate unităţilor pentru pregătirea de luptă prin executarea de exerciţii în teren cu trageri şi deplasare de tehnică de luptă (TAB-uri, trupe, tancuri, camioane, tunuri etc) erau extreme de reduse, dar acest lucru nu se prea putea spune sau explica pe post. Aşa încât, prin 97 sau 98, colegul Ene Arşinel, aflat la o unitate de artilerie din Ardeal care ieşise la trageri cu un singur tun, l-a filmat pe acesta din atâtea poziţii, încât la montajul reportajului, Andy a reuşit să dea impresia că acolo s-a tras ca la Stalingrad. Dar asta am ştiut-o doar noi, publicul trebuia convins că armata se pregăteşte de luptă la standarde NATO. Aplicaţiile NATO/PfP cu trupe în teren, de tip LIVEX, găzduite de România la Sibiu, Constanţa şi Bucureşti în anii preaderării 1996-1998 sub genericul Cooperative Determination (cele terestere), Cooperative Partner (cele maritime) şi Cooperative Key (cele aeriene) au fost o mană cerească pentru Pro Patria, deoarece acolo am avut ce filma şi pe cine intervieva. Am realizat astfel cu o mare plăcere împreună cu colegul operator Adrian Buhlea, în tabăra multinaţională de la Capul Midia, printre corturi şi la exerciţii demonstrative pe timpul aplicaţiei Cooperative Partner 98, un filmuleţ numit La fel ca toţi ceilalţi despre cât de asemănători erau militarii de grade inferioare, indiferent din ce ţară proveneau.
Am cunoscut doar un singur moment de represiune jurnalistică. Realizasem în 1998 un documentar despre cei 30 de ani de televiziune militară (Pro Patria fusese înfiinţată sub numele De strajă patriei în martie 1968) în care, la un moment dat, vorbeam despre "mentalitatea obtuză" a unor şefi militari care doreau să vadă realitatea doar aşa cum o ordonau ei, cuvinte suprapuse din pură întâmplare şi fără intenţie exact peste figura şefului SMG din acel moment, generalul Constantin Degeratu. Cineva, un subordonat linguşitor, i-a raportat perfid că este atacat tocmai de Pro Patria şi acesta a cerut luarea de măsuri prin şeful Direcţiei Relaţii Publice - la acea vreme lt. col Alex Mihai Stoenescu (viitor scriitor şi istoric dedicat al editurii RAO). Colonelul Pricină s-a solidarizat cu mine pentru imaginara vină şi astfel am pierdut amândoi prima de Paşte. Atât.
Mult mai multă satisfacţie ne aduceau interviurile cu personalităţi ale culturii, mai puţin cele militare, pe care fiecare redactor se străduia să le propună şi apoi să le realizeze. Eu m-am lăudat atunci, ca şi acum, cu un interviu (realizat împreună cu Celina Petrescu) înainte de schimbarea de putere politică din 1996 cu Gabriel Liiceanu despre NATO, despre Vadim, despre mintea şi nu muşchii ofiţerului contemporan într-o perioadă în care filozoful nu era deloc agreat de putere, ci dimpotrivă. Apoi, am avut un spumos dialog în studio despre Unirea de la 1859 cu boierul Constantin Bălăceanu Stolnici şi o conversaţie în serial despre bunele maniere (care erau în mare criză în mediul militar) cu Aurelia Marinescu la ea acasă (împreună cu cameramanul Florin Ivan) aflată în box-office-ul editurii Humanitas. La fel de intens valorizate de către redactorii Pro Patria erau documentarele istorice, în care nu ratam ocazia de a strecura - cu un aer subversiv - o secvenţă cu Regele Mihai, aflat în acea vreme în disgraţia totală a prezidentului de la Cotroceni.
Mai greu erau de eschivat ordinele directe. Aşa mi s-a întâmplat într-o după amiază de joi (Pro Patria era difuzată vinerea la ora 18.30 pe TVR 1) în octombrie 1996, puţin înainte de începerea oficială a campaniei electorale, când eram redactor responsabil cu emisiunea din săptămâna respectivă. Mă sună pe scurt (reţeaua telefonică specială pentru sistemul de apărare naţională) generalul Dumitru Cioflină, la acea vreme şeful Statului Major General, că va veni o maşină să-mi aducă mesajul preşedintelui Iliescu de ziua armatei, 25 octombrie, ce trebuia dat pe post a doua zi. "Să trăiţi! Am înţeles!" Ce puteam spune altceva? Groaza a venit în momentul în care mi-am dat seama că mesajul nu era o înregistrare video făcută de colonelul Motilică (fostul cameraman Pro Patria, devenit cel care-l filma pe Iliescu oriunde acesta se deplasa), ci un text de multe pagini, cu fraze lungi cât un paragraf, total anti-televizionistice, celebra limbă de lemn atât de dificil de ilustrat cu imagini corespunzătoare. Nu-mi puteam asuma răspunderea de a tăia din textul prezidenţial (citit integral ar fi fost cam un sfert de oră) şi tot colonelul Pricină şi-a asumat telefonic rolul de paratrăznet şi acest risc de a tăia cât consideram eu că era în plus şi de a ilustra apoi acest material cu tentă evidentă de sprijin electoral al PDSR-ului, totul până la maxim zece minute. Aşa am făcut şi, ulterior, nimeni nu s-a sesizat de intervenţia mea. Probabil că lumea cotrocenistă şi pedeseristă a fost mulţumită că s-a dat ceva de bine pe postul naţional despre ei la emisiunea militară.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
